DECIZIE nr. 199 din 5 martie 2026referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi ale art. 192 alin. (2) din Codul penal
Publicată în
MONITORUL OFICIAL nr. 899 din 28 octombrie 2026Data intrării în vigoare 28-10-2026
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi a celor ale art. 192 alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Ruxandra Stănculescu în Dosarul nr. 24.280/300/2020 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 392D/2022.2.
La apelul nominal răspunde autoarea excepţiei personal şi asistată de avocat Ursu Doru Cosmin, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul avocatului prezent, care susţine că problema de constituţionalitate survine din modul de interpretare a sintagmei "nerespectării măsurilor de prevedere", cuprinsă de cele două dispoziţii legale criticate. Arată că în rechizitoriul întocmit în cauză procurorul a făcut referire la texte dintr-o lucrare de specialitate, la opinia unui specialist, precum şi la un ghid nepublicat. Aşa fiind, apreciază că în cauza de faţă se formulează critici de neconstituţionalitate noi care nu au fost analizate de instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa. Modalitatea de reglementare a textelor de lege criticate determină o aşteptare de răspundere penală a medicului pentru orice rezultat al muncii sale care nu este pozitiv. Astfel, organul judiciar poate utiliza o prevedere marginală referitoare la exerciţiul acestei profesii, cuprinsă în diverse acte nepublicate sau în diverse lucrări pe care medicul nu le-a citit. Nu există o gradare a gravităţii încălcării care să fie luată în considerare pentru a atrage răspunderea penală a medicului şi care să îi permită acestuia să îşi realizeze apărarea şi să aibă o conduită conştientă. Susţine că textele criticate sunt neconstituţionale, apreciind că sunt aplicabile considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016 şi nr. 518 din 6 iulie 2017. În concluzie, apreciază că textele criticate încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5), art. 61 alin. (1), art. 73 alin. (3) lit. h) şi art. 115. La final, depune concluzii scrise în sensul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate.4. Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că în concluziile orale s-a pus accentul pe modul de interpretare a textelor de lege criticate, precum şi a unor împrejurări de fapt şi de drept reţinute de organul de urmărire penală în actul de sesizare al instanţei. Criticile de neconstituţionalitate astfel formulate nu pot forma însă obiectul controlului exercitat de Curtea Constituţională. Arată că instanţa de contencios constituţional a verificat constituţionalitatea dispoziţiilor criticate, dintr-o perspectivă asemănătoare, prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 499 din 17 iulie 2018 şi nr. 404 din 4 iulie 2023.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:5. Prin Încheierea din 11 februarie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 24.280/300/2020, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi ale art. 192 alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Ruxandra Stănculescu într-o cauză penală în care autoarea excepţiei a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă.6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine că dispoziţiile legale criticate sunt în contradicţie cu cele ale art. 1, ale art. 17 lit. a) şi ale art. 173 din Codul penal, respectiv cu dispoziţiile art. 2 şi 141 din Codul penal din 1969, încălcând astfel principiile securităţii juridice şi previzibilităţii legii ce decurg din art. 1 alin. (5) din Constituţie, precum şi normele de tehnică legislativă. Dispoziţiile anterior menţionate instituie soluţii legislative contradictorii cu privire la natura izvorului regulilor pentru exercitarea unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi, în condiţiile în care legea sau actul normativ cu putere de lege reprezintă singurul izvor al obligaţiei de a avea o anumită conduită.7. Din interpretarea gramaticală a dispoziţiilor criticate, care incriminează uciderea din culpă "profesională", rezultă că acestea stabilesc o formă extinsă de răspundere, fiind incriminată fapta săvârşită ca urmare a nerespectării unor măsuri de supraveghere. Face referire la art. 8 alin. (4) şi art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative şi la deciziile Curţii Constituţionale nr. 845 din 18 noiembrie 2020 şi nr. 30 din 27 ianuarie 2016. Aşa fiind, justiţiabilul nu va putea înţelege când conduita sa va determina antrenarea răspunderii penale, ceea ce dovedeşte că dispoziţiile art. 192 alin. (2) din Codul penal şi cele ale art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 sunt neclare.
8. În continuare, invocând deciziile Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016 şi nr. 518 din 6 iulie 2017, susţine că dispoziţiile criticate încalcă principiul nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege. Diferenţierea între dispoziţii legale şi măsuri de prevedere realizată de textele de lege penale atribuie persoanelor juridice de drept public, altele decât Parlamentul, sau chiar persoanelor fizice şi juridice de drept privat calitatea de legiuitor. Or, potrivit art. 61 alin. (1) şi art. 115 alin. (1) din Constituţie, singura autoritate legiuitoare este Parlamentul, iar Guvernul poate emite acte normative cu forţă juridică egală cu a legii doar în virtutea delegării legislative. Prin urmare, nu există o delegare legislativă dincolo de cea prevăzută de art. 115 din Constituţie în ceea ce priveşte domeniul dreptului penal, ceea ce înseamnă că nicio normă cu caracter obligatoriu nu va putea antrena răspunderea penală atât timp cât această normă nu emană de la o autoritate competentă potrivit Constituţiei şi atât timp cât forţa juridică a acestei norme este inferioară legii. Aşa fiind, dispoziţiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi ale art. 192 alin. (2) din Codul penal contravin principiului legalităţii incriminării.9. Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens invocă Decizia nr. 499 din 17 iulie 2018.10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi ale art. 192 alin. (2) din Codul penal. Deşi Codul penal din 1969 a fost abrogat prin prevederile art. 250 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, dispoziţiile art. 178 alin. 2 din Codul penal anterior produc efecte juridice în cauza în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, sub aspectul stabilirii legii penale mai favorabile. Ca atare, în acord cu jurisprudenţa sa, potrivit căreia sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare (Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011), Curtea se va pronunţa şi asupra prevederilor art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969. Prin urmare, Curtea constată că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi ale art. 192 alin. (2) din Codul penal, care au următorul cuprins:– 
art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969: "Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anume activităţi, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.";– art. 192 alin. (2) din Codul penal: "Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Când încălcarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăşi o infracţiune se aplică regulile privind concursul de infracţiuni."14. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textele legale criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit căruia în România respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 23 alin. (12) referitor la principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, art. 61 alin. (1) privind rolul şi structura Parlamentului, art. 73 alin. (3) lit. h) cu referire la categoriile de legi şi art. 115 privind delegarea legislativă. De asemenea, în temeiul art. 20 alin. (1) din Constituţie, prin raportare la art. 23 alin. (12) din Constituţie, sunt invocate şi exigenţele art. 7 paragraful 1, care instituie principiul nicio pedeapsă fără lege, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi cele ale art. 192 alin. (2) fraza întâi din Codul penal au mai fost supuse controlului de constituţionalitate dintr-o perspectivă similară, Curtea respingând, ca neîntemeiate, excepţiile de neconstituţionalitate prin Decizia nr. 772 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 3 mai 2017, Decizia nr. 499 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 966 din 15 noiembrie 2018, şi Decizia nr. 404 din 4 iulie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1046 din 17 noiembrie 2023.16. Prin Decizia nr. 499 din 17 iulie 2018, mai sus menţionată, paragrafele 15-21, Curtea a reţinut că uciderea din culpă prevăzută de art. 192 din Codul penal are corespondent în incriminarea cu aceeaşi denumire marginală din art. 178 din Codul penal din 1969. Uciderea din culpă este o formă a omorului, cu deosebirea că diferă poziţia psihică a autorului faptei, în sensul că, în loc de intenţie, fapta este comisă din culpă - fie culpă simplă, fie culpă cu prevedere. Pericolul social al unei fapte săvârşite din culpă este întotdeauna mai redus decât acela al unei fapte similare săvârşite cu intenţie, această evaluare diferenţiată fiind valabilă şi în cazul omuciderii. Deşi uciderea din culpă prezintă, în mod evident, un grad de pericol social mai redus decât omuciderea săvârşită cu intenţie, posibilitatea săvârşirii respectivei fapte din culpă constituie o gravă ameninţare pentru viaţa oamenilor şi pentru securitatea relaţiilor sociale. Astfel, legiuitorul, incriminând uciderea din culpă, a urmărit crearea unei acţiuni inhibitoare pentru conştiinţa oamenilor, de natură să îi oblige la cântărire, la chibzuire atunci când efectuează acte ce ar putea provoca moartea unui om. Legea penală asigură, în acest mod, ocrotirea membrilor societăţii, ocrotire care, în prezent, capătă o importanţă din ce în ce mai mare, având în vedere că activităţile în cadrul cărora se pot săvârşi, din culpă, fapte cauzatoare de moarte sporesc numeric în acelaşi ritm cu progresul tehnic. Asemenea fapte sunt destul de frecvente şi prezintă un pericol social evident - chiar dacă acesta este mai redus decât în cazul omorului intenţionat -, punând în pericol viaţa oamenilor ca urmare a neatenţiei sau uşurinţei în folosirea mijloacelor susceptibile să producă moartea. Întrucât legea penală nu distinge între diferitele grade de culpă, cea mai uşoară dintre ele atrage răspunderea penală a autorului faptei, urmând ca la individualizarea pedepsei să se ţină cont de gravitatea culpei.17. De asemenea, prin Decizia nr. 499 din 17 iulie 2018, citată anterior, Curtea a reţinut că modalitatea agravată a acestei infracţiuni reglementate de dispoziţiile art. 192 alin. (2) fraza întâi din Codul penal este formulată în sensul că uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Alin. 2 alart. 178 din Codul penal din 1969 prevedea aceeaşi pedeapsă pentru uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anume activităţi, conţinutul normelor de incriminare din cele două legi penale succesive fiind, practic, identic. Potrivit textului art. 192 alin. (2) fraza a doua din Codul penal, atunci când încălcarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni. Această soluţie a fost adoptată de practica judiciară şi în condiţiile reglementării anterioare, chiar dacă nu era prevăzută în mod expres de dispoziţiile art. 178 din Codul penal din 1969.18.
În continuare, Curtea a constatat că, în modalitatea normativă agravată prevăzută de dispoziţiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi, respectiv, de cele ale art. 192 alin. (2) fraza întâi din Codul penal, uciderea din culpă este caracterizată prin cauza care a condus la atitudinea vinovată a autorului faptei, şi anume nerespectarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi. Această agravantă priveşte deci caracterul profesional al conduitei periculoase a făptuitorului. Existenţa acestei forme agravate a infracţiunii de ucidere din culpă necesită îndeplinirea următoarelor cerinţe cumulative: autorul faptei să fie un profesionist (inginer, medic, farmacist, chimist, arhitect etc.) sau un meseriaş (mecanic, instalator, zidar, tâmplar etc.) ori să efectueze o anumită activitate (conducător de vehicul, vânător etc.); pentru exerciţiul respectivei profesii sau meserii ori pentru efectuarea respectivei activităţi să existe dispoziţii legale sau măsuri de prevedere; fapta să fie urmarea nerespectării acelor dispoziţii legale sau măsuri de prevedere.19. Totodată, Curtea a observat că textele de lege criticate se referă la caracterul activităţii în legătură cu care este săvârşită fapta, iar nu la îndeletnicirea ca atare a făptuitorului. Astfel, profesionistul sau meseriaşul care nu săvârşeşte fapta în exerciţiul profesiei sau al meseriei proprii ori în exerciţiul altei profesii sau meserii răspunde pentru varianta simplă a infracţiunii, în schimb cel care nu are nicio profesie sau meserie, dar se manifestă într-un sector de activitate specific şi, din uşurinţă sau neprevedere, ucide o persoană, răspunde pentru varianta agravată analizată.20. Tot prin decizia precitată, Curtea a constatat că sfera culpei profesionale cuprinde orice domeniu de activitate în care se implică o persoană şi care este caracterizat prin anumite cunoştinţe. Dispoziţiile legale şi măsurile de prevedere care guvernează un domeniu de activitate sau altul permit identificarea situaţiilor în care exerciţiul unor profesii sau al unor meserii ori efectuarea unor anumite activităţi poate cauza moartea unor persoane, atrăgând astfel atenţia celor care le efectuează să lucreze cu toată prudenţa.21. Astfel, Curtea a reţinut că, prin instituirea acestei agravante, legiuitorul a urmărit să îi determine să fie prudenţi pe cei care exercită profesii sau meserii ori desfăşoară anumite activităţi pentru care există dispoziţii legale sau măsuri de prevedere tocmai în considerarea faptului că orice neatenţie în exercitarea, respectiv efectuarea acestora poate avea consecinţe grave, constând chiar în pierderea vieţii uneia sau mai multor persoane. În considerarea unor asemenea atitudini de lipsă de atenţie faţă de viaţa celor din jur, legiuitorul - preocupat să ocrotească viaţa persoanei - îi obligă pe destinatarii textului de lege criticat să manifeste atenţie, chibzuinţă în relaţiile sociale, ori de câte ori exercită profesii sau meserii ori desfăşoară anumite activităţi care ar putea provoca moartea unei persoane.22. Având în vedere cele arătate mai sus, prin Decizia nr. 499 din 17 iulie 2018, paragrafele 23 şi 24, şi Decizia nr. 204 din 7 aprilie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 821 din 19 august 2022, paragraful 20, Curtea a constatat că, prin natura ei, varianta agravată a infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de dispoziţiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi, respectiv, de cele ale art. 192 alin. (2) fraza întâi din noul Cod penal, nu permite o enumerare exhaustivă a măsurilor de prevedere - pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi - a căror nerespectare este susceptibilă să provoace moartea unei persoane, interpretarea fiind realizată de organele judiciare. Principiul legalităţii, consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, impune legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare şi precise pentru a fi aplicate, în scopul asigurării posibilităţii persoanelor interesate de a se conforma prescripţiei legale, fără a pretinde însă recurgerea la liste exhaustive, întrucât tehnica de reglementare vizează, în principal, categorii şi formule generale. Apreciind că dispoziţiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi ale art. 192 alin. (2) fraza întâi din noul Cod penal au o formulare clară şi previzibilă, inclusiv pentru persoanele care nu dispun de pregătire juridică, Curtea a constatat că acestea nu încalcă cerinţele de claritate şi previzibilitate a legii impuse de prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) şi art. 23 alin. (12) şi, respectiv, de prevederile art. 7 referitor la legalitatea incriminării şi a pedepsei din Convenţie.23. Totodată, prin Decizia nr. 499 din 17 iulie 2018, paragrafele 25-27, şi Decizia nr. 204 din 7 aprilie 2022, precitată, paragrafele 21 şi 22, Curtea a amintit şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la prevederile art. 7 paragraful 1 din Convenţie, potrivit căreia principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege) - pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni - instituie şi cerinţa ca legea penală să nu fie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Aşadar, legea penală trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în temeiul acestora. Astfel, printr-o bogată jurisprudenţă, Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea de "drept" folosită la art. 7 din Convenţie corespunde celei de "lege" care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coδme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Roo Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91].24. De asemenea, Curtea de la Strasbourg a reţinut că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (cauzele Cantoni împotriva Franţei, paragraful 35, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, şi Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, ale căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, Curtea de la Strasbourg a reţinut că art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, precum şi cauzele Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Roo Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93).
25. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.26. În ceea ce priveşte invocarea prevederilor constituţionale ale art. 115, Curtea constată că acestea nu au incidenţă în cauza dedusă controlului de constituţionalitate (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 547 din 13 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 952 din 29 noiembrie 2017, paragraful 28, şi Decizia nr. 496 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 864 din 31 octombrie 2016, paragraful 20).27. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ruxandra Stănculescu în Dosarul nr. 24.280/300/2020 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi constată că dispoziţiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi ale art. 192 alin. (2) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 5 martie 2026.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU
Magistrat-asistent,
Daniela Ramona Mariţiu
-----
| EMITENT |
| Elena-Simina Tănăsescu | - preşedinte |
| Asztalos Csaba-Ferenc | - judecător |
| Mihai Busuioc | - judecător |
| Mihaela Ciochină | - judecător |
| Dacian-Cosmin Dragoş | - judecător |
| Dimitrie-Bogdan Licu | - judecător |
| Gheorghe Stan | - judecător |
| Daniela Ramona Mariţiu | - magistrat-asistent |
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU
Magistrat-asistent,
Daniela Ramona Mariţiu
Prezenta formă este valabilă începând cu data de 28-10-2026 până la data de 28-10-2026
