Structură Act

Comunicate
DECIZIA nr. 88 din 21 septembrie 2026referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 102 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare
EMITENT
  • ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT
    • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 885 din 22 octombrie 2026Data intrării în vigoare 22-10-2026
    Prezenta formă este valabilă începând cu data de 22-10-2026 până la data de 22-10-2026


    Dosar nr. 942/1/2026
    Ana Hermina Iancu- vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului
    Elena Carmen Popoiag- preşedintele Secţiei I civile
    Adina Oana Surdu
    		- preşedintele Secţiei a II-a civile
    Elena Diana Tămagă- preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal
    Irina Alexandra Boldea- judecător la Secţia I civilă
    Lavinia Curelea- judecător la Secţia I civilă
    Maricel Nechita- judecător la Secţia I civilă
    Dorina Zeca- judecător la Secţia I civilă
    Cristina Truţescu- judecător la Secţia I civilă
    Minodora Condoiu- judecător la Secţia a II-a civilă
    Ianina Blandiana Grădinaru- judecător la Secţia a II-a civilă
    Mărioara Isailă- judecător la Secţia a II-a civilă
    Alina Irina Prisecaru
    		- judecător la Secţia a II-a civilă
    Marcela Marta Iacob- judecător la Secţia a II-a civilă
    Carmen Mihaela Voinescu- judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
    Gabriela Elena Bogasiu- judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
    Alina Gianina Prelipcean - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
    Adriana Florina Secreţeanu- judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
    Mihnea Adrian Tănase- judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
    1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 942/1/2026, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Ana Hermina Iancu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    3. La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 6.312/109/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.5. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind formulat un punct de vedere de către intimatul-reclamant. 6. Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.ÎNALTA CURTE,deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării7. Curtea de Apel Piteşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 23 aprilie 2026, în Dosarul nr. 6.312/109/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 520 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 102 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma „angajatorii au obligaţia (...) să dispună îndepărtarea persoanei respective de copiii aflaţi în grija sa“ trebuie interpretată în sensul că îndepărtarea salariatului reprezintă o măsură specială de protecţie a copilului asupra căruia a fost exercitat abuzul, neglijarea, înstrăinarea părintească, exploatarea şi orice formă de violenţă sau o măsură cu caracter de sancţiune disciplinară, întemeiată pe prevederile Codului muncii.8.
     Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 14 mai 2026 cu nr. 942/1/2026, termenul de judecată fiind stabilit pentru data de 21 septembrie 2026.    II. Dispoziţiile legale care formează obiectul sesizării9. Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 272/2004):Articolul 102În cazul în care abuzul, neglijarea, înstrăinarea părintească, exploatarea şi orice formă de violenţă asupra copilului a fost săvârşită de către persoane care, în baza unui raport juridic de muncă sau de altă natură, asigurau protecţia, creşterea, îngrijirea sau educaţia copilului, angajatorii au obligaţia să sesizeze de îndată organele de urmărire penală şi să dispună îndepărtarea persoanei respective de copiii aflaţi în grija sa.III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept10. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş - Secţia civilă, reclamantul a solicitat anularea Dispoziţiei nr. xxxx/30.05.2024 a directorului general al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Argeş, emisă în temeiul art. 102 din Legea nr. 272/2004, prin care s-a dispus faţă de reclamant, încadrat la instituţia pârâtă în temeiul unui contract individual de muncă, pe funcţia de educator principal S, gradaţia 4, în cadrul Complexului de Tip Familial Valea Mare, măsura mutării pe funcţia de educator, grad principal S, gradaţia 4, la Complexul de Servicii Comunitare pentru Copilul în Dificultate „Sf. Constantin şi Elena“ Piteşti, Serviciul Social - Centrul de Zi.
    11. Reclamantul a invocat, în principal, încălcarea prevederilor Codului muncii la momentul emiterii dispoziţiei atacate, în sensul că nu s-a efectuat o cercetare disciplinară, în condiţiile în care măsura mutării reglementată de art. 102 din Legea nr. 272/2004 reprezintă şi o sancţiune disciplinară, un alt argument fiind reprezentat de neîntrunirea condiţiilor de fond prevăzute de art. 102 din Legea nr. 272/2004, şi anume inexistenţa unei situaţii de abuz.12. Prin Sentinţa nr. 503 din 26 iunie 2025, pronunţată în Dosarul nr. 6.312/109/2024, Tribunalul Argeş - Secţia civilă a admis cererea formulată de reclamant şi a anulat dispoziţia emisă de pârâtă.13. În motivare, instanţa de fond a reţinut că art. 102 din Legea nr. 272/2004, text de lege modificat prin pct. 23 al articolului unic din Legea nr. 123/2024 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului (Legea nr. 123/2024), reglementează măsura îndepărtării persoanei care a săvârşit abuzul, neglijarea, înstrăinarea părintească, exploatarea şi orice formă de violenţă asupra copilului, ceea ce implică cel puţin schimbarea locului de muncă şi astfel, din perspectiva raportului de muncă, nu poate avea decât semnificaţia unei sancţiuni disciplinare, astfel că aplicarea sa se impune a fi circumscrisă condiţiilor procedurale impuse de Codul muncii, care prin art. 48 teza finală statuează că o modificare unilaterală temporară a locului şi felului muncii, realizată fără consimţământul salariatului, cu titlu de sancţiune disciplinară, se poate realiza numai „în cazurile şi în condiţiile prevăzute de prezentul cod“.14. Prima instanţă a dat eficienţă dispoziţiilor art. 251 alin. (1) din Codul muncii, care prevăd obligativitatea efectuării cercetării disciplinare prealabile.15. A reţinut că pârâta nu a întreprins o astfel de cercetare disciplinară prealabilă (aspect ce nu a fost contestat), dispoziţia contestată fiind emisă fără ca reclamantului să i se respecte dreptul la apărare, fiind încălcate prevederile imperative ale art. 48 coroborat cu art. 251 alin. (1) din Codul muncii, motiv pentru care a dispus anularea dispoziţiei atacate.16. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Argeş, iar în cuprinsul motivelor de recurs pârâta a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru lămurirea dispoziţiilor art. 102 din Legea nr. 272/2004, susţinând că reprezintă o normă specială de protecţie a copilului, de protecţie şi intervenţie, care impune un standard suplimentar de control al angajatorului în situaţii de abuz, exploatare etc. săvârşite de salariaţi, dar nu modifică regimul general al raportului de muncă.17.
     Recurenta-pârâtă a considerat că prima instanţă a interpretat greşit dispoziţiile art. 102 din Legea nr. 272/2004, prin raportare la cele ale art. 1 alin. (2) din Codul muncii, în totală neconcordanţă cu drepturile copilului.    18. Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a susţinut că din cuprinsul art. 102 din Legea nr. 272/2004 rezultă că se face referire directă la raporturi juridice de muncă şi că această măsură se poate lua în baza unei măsuri disciplinare sau incidente unei prevederi a Codului muncii.     IV. Aspectele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării19. Instanţa de trimitere a considerat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, reţinând următoarele motive:– sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost formulată în cadrul unui litigiu de contencios administrativ, având ca obiect anularea unei decizii privind îndepărtarea persoanei despre care se susţine că a săvârşit abuzul, neglijarea, înstrăinarea părintească, exploatarea sau orice formă de violenţă asupra copilului; – cauza se află în etapa procesuală a recursului, pe rolul unei curţi de apel învestite cu soluţionarea acesteia în ultimă instanţă; – litigiul în discuţie ridică o chestiune de drept veritabilă, suficient de dificilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, punându-se problema naturii juridice a măsurii dispuse în temeiul art. 102 din Legea nr. 272/2004, respectiv dacă este o sancţiune disciplinară pentru angajatul astfel îndepărtat, cu consecinţa incidenţei dispoziţiilor Codului muncii referitoare la procedura aplicării unei astfel de sancţiuni sau, din contră, este doar o măsură de protecţie a minorului; – chestiunea de drept are caracter de noutate, în condiţiile în care nu a fost identificată o practică judiciară consistentă la nivel naţional şi nici nu se conturează o jurisprudenţă unitară;
    – chestiunea de drept enunţată nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar asupra aspectelor ce fac obiectul prezentei sesizări instanţa supremă nu a statuat, astfel cum rezultă din jurisprudenţa sa.    20. Prin urmare, instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite, în mod cumulativ, toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel că se impune dezlegarea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.    V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept21. Recurenta-pârâtă a susţinut că soluţionarea cauzei depinde de lămurirea dispoziţiilor art. 102 din Legea nr. 272/2004 şi a arătat că instanţa supremă nu a statuat anterior asupra acestei chestiuni de drept printr-o decizie de recurs în interesul legii sau hotărâre prealabilă.22. A apreciat că dispoziţiile art. 102 din Legea nr. 272/2004 reprezintă o normă specială de protecţie a copilului, de protecţie şi intervenţie, care impune un standard suplimentar de control al angajatorului în situaţii de abuz, exploatare etc. săvârşite de salariaţi, dar nu modifică regimul general al raportului de muncă.23. Intimatul-reclamant a susţinut că sesizarea pentru interpretarea dispoziţiilor art. 102 din Legea nr. 272/2004 este inadmisibilă, întrucât nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, din următoarele motive: întrebarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu vizează o veritabilă chestiune de drept, rezultând în mod clar din cuprinsul art. 102 din Legea nr. 272/2004 finalitatea normei, respectiv protecţia interesului superior al copilului; problema supusă interpretării este una aparentă, întrucât calificarea măsurii ca fiind de protecţie a copilului decurge din natura actului normativ special, nefiind necesară o dezlegare de principiu; sesizarea nu este determinantă pentru soluţionarea cauzei, întrucât litigiul dedus judecăţii nu priveşte exclusiv îndepărtarea de copii (schimbarea unilaterală a locului de muncă), ci modificarea unilaterală a raportului de muncă, inclusiv prin diminuarea salariului, dar şi a felului muncii, precum şi refuzul recurentei-pârâte de a-l repune în funcţie pe intimatul-reclamant.
    24. După comunicarea raportului întocmit în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, intimatul-reclamant a formulat un punct de vedere prin care a învederat aspecte ce vizează fondul cauzei, precum şi împrejurarea că în cuprinsul raportului nu se face referire la întreaga practică judiciară a instanţelor din România şi nici nu sau arătat toate motivele invocate prin cererea de chemare în judecată.    VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept25. Instanţa de trimitere a apreciat că măsura de îndepărtare a salariatului în temeiul dispoziţiilor art. 102 din Legea nr. 272/2004 reprezintă o măsură de protecţie a copilului asupra căruia a fost exercitat abuzul, neglijarea, înstrăinarea părintească, exploatarea sau orice formă de violenţă, iar nu o sancţiune disciplinară a angajatului, având în vedere că, în ipoteza textului legal, angajatorul are obligaţia să sesizeze de îndată organele de urmărire penală şi să dispună îndepărtarea persoanei respective de copiii aflaţi în grija sa, în condiţiile în care art. 247 alin. (1) din Codul muncii lasă la latitudinea angajatorului posibilitatea de a constata şi sancţiona abaterile disciplinare.VII. Practica judiciară a instanţelor naţionale în materie26. Din răspunsurile transmise de instanţele naţionale, la solicitarea adresată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, şi din susţinerile părţilor din cauza în care a fost formulată sesizarea au fost identificate, cu titlu de practică judiciară, 3 hotărâri judecătoreşti, după cum urmează:– o sentinţă civilă pronunţată în anul 2025 de Tribunalul Argeş - Secţia civilă, rămasă definitivă prin neexercitarea căii de atac, prin care s-a reţinut că: „(...) pentru a dispune măsura prevăzută de dispoziţiile art. 102 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului nu este necesară sancţionarea disciplinară ori existenţa unei condamnări definitive a persoanei care asigură protecţia, creşterea, îngrijirea sau educaţia copilului. (...) Măsura menţionată are caracter preventiv, respectiv acela de a împiedica noi abuzuri asupra minorului ori influenţarea acestuia până la finalizarea cercetărilor din partea organelor de urmărire penală. (...) dispoziţiile art. 102 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului au caracter special (...), reglementând o situaţie de excepţie care vizează protecţia copilului împotriva abuzului săvârşit de persoane care, în baza unui raport juridic de muncă sau de altă natură, asigurau protecţia, creşterea, îngrijirea sau educaţia acestuia. (...) prin dispoziţia contestată nu s-a dispus o modificare a contractului individual de muncă, ci o mutare temporară a reclamantei de la locul de muncă, fundamentată pe suspiciunea de abuz care atrage incidenţa Legii speciale nr. 272/2004, măsura nefiind asimilată unei sancţiuni disciplinare“;– o decizie definitivă pronunţată în 2018 de Curtea de Apel Ploieşti - Secţia I civilă, prin care s-a reţinut că obligaţia impusă prin art. 102 din Legea nr. 272/2004 în sarcina angajatorului, de a dispune îndepărtarea persoanei respective de copiii aflaţi în grija sa, este „o măsură de siguranţă menită a garanta interesul superior al copilului, inclusiv prin protecţia acestuia împotriva abuzului sau neglijenţei“, nefiind vorba de aplicarea unei sancţiuni disciplinare, care nu putea fi dispusă, de altfel, decât la finalizarea cercetării disciplinare prealabile şi care a fost cea aplicată prin decizia de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă, fiind înlăturată susţinerea privind existenţa unei duble sancţionări disciplinare pentru aceeaşi faptă;
    – o sentinţă civilă pronunţată în anul 2017 de Tribunalul Argeş - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, definitivă prin respingerea apelului, prin care s-a reţinut că: „la emiterea dispoziţiei contestate, intimata avea obligaţia să respecte dispoziţiile generale reglementate de Codul muncii, aplicabile în materie de răspundere disciplinară, în măsura în care prin Legea nr. 272/2004 nu sunt stipulate norme specifice derogatorii de la dreptul comun“.    27. Prin răspunsurile transmise de instanţele naţionale, la solicitarea adresată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, au fost exprimate şi puncte de vedere, după cum urmează:– într-o opinie majoritară s-a apreciat, la nivel teoretic, că interpretarea sintagmei din cuprinsul art. 102 din Legea nr. 272/2004 trebuie făcută în sensul că îndepărtarea salariatului reprezintă o măsură de protecţie a copilului, şi nu o măsură cu caracter de sancţiune disciplinară. În motivare s-au arătat următoarele: Legea nr. 272/2004 este o lege specială care urmăreşte protecţia şi promovarea drepturilor copilului, iar art. 102 este inclus în capitolul referitor la prevenirea şi combaterea abuzului, neglijării, exploatării şi violenţei asupra copilului; scopul normei este eliminarea imediată a riscului la care este expus copilul, fără să fie vizate exclusiv persoanele aflate într-un raport juridic de muncă; art. 102 din Legea nr. 272/2004 nu conţine nicio trimitere la Codul muncii, nici explicită şi nici implicită, absenţa oricărei trimiteri la procedura disciplinară confirmă că legiuitorul nu a conceput îndepărtarea ca o sancţiune, ci ca o măsură de protecţie cu regim juridic propriu, guvernat integral de legea specială; calificarea măsurii ca măsură de protecţie nu exclude, ci presupune complementaritatea cu eventualele proceduri disciplinare pe care angajatorul le poate iniţia, în mod autonom, în temeiul Codului muncii, cu respectarea garanţiilor procedurale ale salariatului;– a fost exprimat şi un punct de vedere, la nivelul unui tribunal, în sensul că măsura prevăzută de art. 102 din Legea nr. 272/2004 nu reprezintă o măsură specială de protecţie a copilului, obligaţia instituită în sarcina angajatorului prin art. 102 din Legea nr. 272/2004 este una cu caracter general, angajatorii fiind obligaţi să îndepărteze persoana angajată de copiii aflaţi în grija sa; este una corelativă, prima obligaţie a angajatorului fiind de sesizare de îndată a organelor de urmărire penală şi concomitent „îndepărtarea persoanei respective de copiii aflaţi în grija sa“; este, pur şi simplu, o măsură cu caracter administrativ, impusă de o dispoziţie legală care stabileşte, ca obligaţie legală a angajatorului, îndepărtarea persoanei respective de copiii aflaţi în grija sa; măsura nu poate funcţiona autonom, ci trebuie realizată prin instrumentele juridice existente în dreptul muncii;– judecătorii de la 3 judecătorii au apreciat, la nivel teoretic, că nu ar trebui limitată interpretarea asupra naturii juridice a măsurii, în sensul unei măsuri de protecţie sau al unei măsuri disciplinare, în sensul dispoziţiilor Codului muncii, obligaţia angajatorului nu este o măsură de protecţie în sine, ci un act de execuţie subsecvent, o reacţie instituţională obligatorie prin care se asigură eficienţa protecţiei minorului în mediul în care acesta s-a aflat în pericol, reprezintă o obligaţie legală preventivă, de natură administrativ-operaţională, cu un scop pur de salvgardare, măsură administrativă de prevenţie şi securitate, generată de funcţia de protecţie socială a Legii nr. 272/2004, care doar se implementează prin mecanismele dreptului muncii, fiind total distinctă de o sancţiune disciplinară.28. Curţile de apel Bacău, Oradea, Craiova, Târgu Mureş, Galaţi, Cluj, Alba Iulia, Braşov nu au identificat practică judiciară şi nici nu au formulat puncte de vedere.
    29. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.    VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale30. Nu au fost identificate decizii relevante ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau ale Curţii Constituţionale cu privire la chestiunea de drept sesizată.IX. Raportul asupra chestiunii de drept31. Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind întrunite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie32. În ceea ce priveşte sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă prevăd următoarele: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“.
    33. Conform art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă: „Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.“34. Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior rezultă următoarele condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:– existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă;– cauza care formează obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;– existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată;– noutatea chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită;– Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra chestiunii de drept şi aceasta nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.
    35. Examinând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a sesizării din prezenta cauză, se constată că aceste condiţii nu sunt îndeplinite cumulativ.36. Primele două condiţii sunt îndeplinite, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de un complet de judecată al Curţii de Apel Piteşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, învestit în ultimă instanţă cu soluţionarea recursului exercitat împotriva unei sentinţe pronunţate într-un litigiu de contencios administrativ de Tribunalul Argeş - Secţia civilă. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Argeş - Secţia civilă este supusă recursului, potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, iar hotărârea pronunţată în recurs va fi definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.37. De asemenea, este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate privind inexistenţa unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare având ca obiect problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra acestei probleme prin pronunţarea unei decizii de recurs în interesul legii sau a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.38. De lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 102 din Legea nr. 272/2004 depinde soluţionarea pe fond a recursului aflat pe rolul instanţei de trimitere, având în vedere că reclamantul a solicitat, prin cererea de chemare în judecată admisă prin sentinţa ce formează obiectul recursului, anularea unei dispoziţii emise de directorul general al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Argeş, în temeiul art. 102 din Legea nr. 272/2004. În raport cu considerentele sentinţei recurate, prin care s-a reţinut că aplicarea art. 102 din Legea nr. 272/2004 se impune a fi circumscrisă condiţiilor procedurale impuse de Codul muncii, care prevăd, la art. 251 alin. (1), obligativitatea efectuării cercetării disciplinare prealabile, iar în cauză aceasta nu s-a efectuat, motivele de recurs prin care s-a susţinut că au fost interpretate greşit dispoziţiile art. 102 din Legea nr. 272/2004, întrucât reprezintă o normă specială de protecţie a copilului, de protecţie şi intervenţie, care nu modifică regimul general al raportului de muncă, apărările intimatului-reclamant, prin care s-a arătat că art. 102 din Legea nr. 272/2004 face referire directă la raporturi juridice de muncă, şi că această măsură se poate lua în baza unei măsuri disciplinare sau incidente unei prevederi a Codului muncii, soluţionarea recursului depinde de rezolvarea problemei de drept sesizate de instanţa de trimitere, privind interpretarea dispoziţiilor art. 102 din Legea nr. 272/2004.39. Faptul că de interpretarea dispoziţiilor art. 102 din Legea nr. 272/2004 depinde soluţionarea cauzei nu este suficient însă pentru a se constata admisibilitatea sesizării. Nu sunt îndeplinite condiţiile privind existenţa unei chestiuni de drept şi noutatea, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.40. Deşi dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu definesc noţiunea de „chestiune de drept“, în jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a stabilit că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară, să existe posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, din cauză că textul de lege este incomplet sau nu este corelat cu alte dispoziţii legale (Decizia nr. 52 din 3 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 26 septembrie 2017; Decizia nr. 24 din 2 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 25 iunie 2020).
    41. Procedura hotărârii prealabile vizează dezlegarea de principiu a unei probleme de drept reale, esenţiale şi controversate, care se impune cu evidenţă a fi lămurită şi care prezintă o dificultate în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii, având menirea de a elimina riscul apariţiei unei practici judiciare neunitare (Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016).42. Stabilirea unui anumit grad de dificultate drept condiţie de admisibilitate este absolut necesară pentru a se verifica dacă instanţei supreme i se solicită o dezlegare de principiu a unei veritabile probleme de drept, astfel cum impun dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, sau este chemată, în realitate, să soluţioneze o simplă problemă de interpretare a unor dispoziţii legale.43. Pentru a stabili existenţa unei chestiuni de drept sunt relevante considerentele care au determinat instanţa de judecată învestită cu soluţionarea cauzei să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât dispoziţiile art. 520 din Codul de procedură civilă impun ca în încheierea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se regăsească motivele care susţin admisibilitatea sesizării, indicarea problemei de drept şi simpla susţinere că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nefiind suficiente.44. Examinând încheierea de sesizare, se observă că instanţa de trimitere nu a fundamentat necesitatea pronunţării hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nu a indicat motivele pentru care există o neclaritate vădită, un impediment real în determinarea sensului normei, care să justifice dezlegarea de principiu de către instanţa supremă.45. Prin încheierea de sesizare s-a arătat faptul că este în discuţie o chestiune de drept veritabilă, suficient de dificilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite, punându-se problema naturii juridice a măsurii dispuse în temeiul art. 102 din Legea nr. 272/2004, respectiv dacă este o sancţiune disciplinară pentru angajatul astfel îndepărtat, consecinţa fiind incidenţa dispoziţiilor Codului muncii referitoare la procedura aplicării unei astfel de sancţiuni, sau, din contră, este doar o măsură de protecţie a minorului.46. Deşi a indicat, în motivarea admisibilităţii sesizării, două posibile interpretări, instanţa de trimitere nu a argumentat în concret modurile diferite în care norma de drept ar putea fi interpretată, în mod obiectiv, în situaţii identice, şi care ar conduce, în final, la pronunţarea unor soluţii diferite de către instanţele de judecată. Nu a evidenţiat elemente privind neclaritatea sau caracterul echivoc al dispoziţiei legale, în ce constă dificultatea reală de interpretare.47. Îndeplinirea condiţiei de admisibilitate nu rezultă nici din punctul de vedere asupra problemei de drept.
    48. Instanţa de trimitere a arătat că măsura de îndepărtare a salariatului în temeiul art. 102 din Legea nr. 272/2004 reprezintă o măsură de protecţie a copilului asupra căruia au fost exercitate abuzul, neglijarea, înstrăinarea părintească, exploatarea şi orice formă de violenţă, iar nu o sancţiune disciplinară a angajatului, având în vedere că, în ipoteza textului, angajatorul are obligaţia să sesizeze de îndată organele de urmărire penală şi să dispună îndepărtarea persoanei respective de copiii aflaţi în grija sa, în condiţiile în care art. 247 alin. (1) din Codul muncii lasă la latitudinea angajatorului posibilitatea de a constata şi sancţiona abaterile disciplinare.49. Din modul în care a fost formulat punctul de vedere asupra problemei de drept nu reies existenţa unei norme de drept îndoielnice, incomplete sau neclare, caracterul complex al problemei de drept. Analiza reflectă faptul că instanţa de trimitere nu are nicio dificultate în interpretarea dispoziţiilor art. 102 din Legea nr. 272/2004, efectuând o simplă operaţiune de analizare a acestora, din care a rezultat răspunsul la întrebarea pe care a formulat-o prin încheierea de sesizare.50. Sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile vizează dezlegarea unei probleme de drept material, privind interpretarea dispoziţiilor art. 102 din Legea nr. 272/2004, şi anume natura juridică a dispoziţiei de îndepărtare, prevăzută de această normă legală, în sensul de a stabili dacă are caracter de protecţie sau caracter sancţionator, dacă este o măsură de protecţie a copilului sau o sancţiune pentru persoana îndepărtată.51. Faptul că au fost indicate două interpretări, măsură de protecţie şi sancţiune, nu este de natură să conducă la concluzia privind existenţa unei dificultăţi a problemei de drept şi a riscului apariţiei unei practici judiciare neunitare, de natură să justifice intervenţia instanţei supreme, pentru stabilirea naturii juridice fiind necesar a se avea în vedere, din perspectiva finalităţii, diferenţa dintre măsură, care are rol de protecţie, şi sancţiune, care are rol punitiv.52. Dispoziţiile legale au caracter imperativ şi instituie o obligaţie, fiind stabilite în mod clar şi univoc coordonatele în care angajatorul are obligaţia, de îndată, să sesizeze organele de urmărire penală şi să dispună îndepărtarea persoanei respective de copiii aflaţi în grija sa, şi anume, în situaţia în care au fost săvârşite fapte de abuz, neglijare, înstrăinare părintească, exploatare sau orice forme de violenţă asupra copilului de către persoana care, în baza unui raport juridic de muncă sau de altă natură, asigură protecţia, creşterea, îngrijirea sau educaţia copilului.53. Problema de drept supusă dezlegării necesită interpretarea normei în cauză, care se regăseşte în Legea nr. 272/2004, capitolul VI „Protecţia copilului împotriva abuzului, neglijării, exploatării şi a oricărei forme de violenţă“, secţiunea a 3-a „Protecţia copilului împotriva abuzului sau neglijenţei“, în raport cu celelalte dispoziţii ale legii, care se completează „cu alte reglementări care se referă la drepturile copilului, inclusiv cu prevederile cuprinse în convenţiile şi tratatele internaţionale la care România este parte“ (art. 153 din Legea nr. 272/2004), interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului fiind necesar a fi realizată în corelaţie cu ansamblul reglementărilor din această materie [art. 6 lit. l) din Legea nr. 272/2004].54.
     Legea nr. 272/2004 consacră principiul interesului superior al copilului, căruia i se subordonează orice act juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu şi care prevalează în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii întreprinse de autorităţile publice şi de furnizorii privaţi acreditaţi, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti [art. 2 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 272/2004], iar dispoziţiile art. 102 din lege, care au ca finalitate protecţia copilului împotriva abuzului sau neglijenţei, fiind impusă de legiuitor obligaţia, în cazurile expres prevăzute, „să sesizeze de îndată organele de urmărire penală şi să dispună îndepărtarea persoanei respective de copiii aflaţi în grija sa“, dau expresie principiilor prevăzute de art. 6 lit. j) şi k) din Legea nr. 272/2004 privind celeritatea în luarea oricărei decizii cu privire la copil şi asigurarea protecţiei împotriva abuzului, neglijării, exploatării, înstrăinării părinteşti sau a oricărei forme de violenţă asupra copilului.    55. Raţionamentul juridic expus neîndoielnic şi fără nicio dificultate de instanţa de trimitere este în acord cu cel care a stat la baza a două dintre cele trei hotărâri judecătoreşti identificate şi cu opinia majoritară exprimată prin punctele de vedere comunicate de instanţe, în sensul că prin dispoziţiile art. 102 din Legea nr. 272/2004 este reglementată o măsură de protecţie a minorului, şi nu evidenţiază dificultatea de interpretare, caracterul lacunar, îndoielnic, neclar al normei de drept, posibila necorelare cu alte dispoziţii legale sau riscul apariţiei unei practici judiciare divergente determinate de asemenea împrejurări. Opinia minoritară rezultată din punctele de vedere comunicate de instanţe a exclus, de asemenea, faptul că prin norma în discuţie ar fi prevăzută o sancţiune. Existenţa unei interpretări contrare, cuprinse în una dintre cele 3 hotărâri judecătoreşti identificate, nu justifică, în condiţiile în care problema de drept nu îndeplineşte o cerinţă esenţială, aceea de a constitui o problemă de drept reală, determinată de dificultatea de interpretare, intervenţia de principiu a instanţei supreme, prin mecanismul hotărârii prealabile.56. În lipsa unei chestiuni de drept, în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, considerentele expuse de instanţa de trimitere conduc la concluzia că sesizarea nu a fost determinată de dificultatea problemei de drept, ci de opiniile divergente ale părţilor în litigiu şi de interpretarea instanţei de fond, ceea ce se urmăreşte, practic, fiind identificarea soluţiei care trebuie adoptată în concret, confirmarea unei anumite modalităţi de aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză.57. Or, simpla existenţă a unei divergenţe de interpretare, specifică oricărui litigiu, simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept, în lipsa dificultăţii problemei de drept, nu justifică admisibilitatea sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, interpretarea, în vederea aplicării în cauză, revenind completului de judecată învestit cu soluţionarea cauzei.58. În ceea ce priveşte noutatea chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită, aceasta este justificată de instanţa de trimitere prin faptul că nu a fost identificată o practică judiciară consistentă la nivel naţional şi nu se conturează o jurisprudenţă unitară.59. Cerinţa noutăţii este îndeplinită, în mod evident, atunci când problema de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial sau în situaţia în care se impune clarificarea unei norme mai vechi într-un nou context legislativ.60. Aceste situaţii nu se regăsesc în cauză. Norma de drept care prevede obligaţia angajatorilor „să sesizeze de îndată organele de urmărire penală şi să dispună îndepărtarea persoanei respective de copiii aflaţi în grija sa“ există în Legea nr. 272/2004 încă de la intrarea în vigoare a legii. Modificările aduse prin Legea nr. 257/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului şi Legea nr. 123/2024 au vizat exclusiv includerea situaţiilor privind exploatarea şi orice formă de violenţă asupra copilului, respectiv înstrăinarea părintească, care s-au adăugat celor privind abuzul, neglijarea, prevăzute iniţial. Nu au fost efectuate modificări cu privire la persoanele cărora li se aplică, „persoane care, în baza unui raport juridic de muncă sau de altă natură, asigurau protecţia, creşterea, îngrijirea sau educaţia copilului“, sau cu privire la cei cărora le revine obligaţia, „angajatorii“. Obligaţia privind sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală şi de a dispune îndepărtarea nu a fost modificată.
    61. Cerinţa noutăţii poate fi îndeplinită şi în ipoteza unei chestiuni de drept generate de un act normativ mai vechi, dacă aplicarea unei norme vechi a devenit de actualitate şi se constată, în practica instanţelor de judecată, o dificultate de interpretare, de natură să conducă, în mod previzibil, la o jurisprudenţă neunitară.62. Nici aceste situaţii nu se regăsesc în cauză, fiind identificat un număr redus de dosare pe rolul instanţelor naţionale, iar jurisprudenţa şi punctele de vedere comunicate de instanţe cu privire la dispoziţia legală a cărei interpretare se solicită, care reflectă o opinie majoritară, în sensul că îndepărtarea este o măsură de protecţie, nu o sancţiune, nu sunt de natură a conduce la concluzia că norma a devenit de actualitate şi prezintă o dificultate concretă care să justifice, pentru a preveni apariţia unei jurisprudenţe neunitare, pronunţarea unei hotărâri prealabile.63. Scopul hotărârii prealabile este acela de dezlegare de principiu a unei chestiuni de drept care întruneşte cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, şi nu de a statua asupra unei dispoziţii legale clare, neîndoielnice, a cărei interpretare nu prezintă dificultate.64. Pentru aceste motive, se constată că nu sunt îndeplinite cerinţele de admisibilitate privind existenţa unei chestiuni de drept şi noutatea acesteia, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile de către instanţa supremă, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea urmând a fi respinsă, ca inadmisibilă.    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIEÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 6.312/109/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:Dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 102 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma „angajatorii au obligaţia (...) să dispună îndepărtarea persoanei respective de copiii aflaţi în grija sa“ trebuie interpretată în sensul că îndepărtarea salariatului reprezintă o măsură specială de protecţie a copilului asupra căruia a fost exercitat abuzul, neglijarea, înstrăinarea părintească, exploatarea şi orice formă de violenţă sau o măsură cu caracter de sancţiune disciplinară, întemeiată pe prevederile Codului muncii.
    Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 septembrie 2026.
    VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    ANA HERMINA IANCU
    Magistrat-asistent,
    Mihaela Lorena Repana    -----




    Prezenta formă este valabilă începând cu data de 22-10-2026 până la data de 22-10-2026
    logo Blog