DECIZIA nr. 346 din 1 iulie 2025referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II din Legea privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, precum şi pentru modificarea art. 451 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă
Publicat în
MONITORUL OFICIAL nr. 863 din 15 octombrie 2026Data intrării în vigoare 15-10-2026
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II din Legea privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, precum şi pentru modificarea art. 451 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, obiecţie formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.748 din 18 aprilie 2024 şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.314A/2024. 
3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate s-au formulat mai multe critici de neconstituţionalitate intrinsecă. Astfel, autoarea obiecţiei arată că prevederile art. II din legea criticată elimină prerogativa instanţei de judecată de a reduce din oficiu, în temeiul unor criterii legale, partea din cheltuielile de judecată reprezentate de onorariul avocaţial, fără să se asigure însă respectarea drepturilor procesuale ale părţilor. Or, având în vedere şi prevederile art. 14 alin. (2) din Codul de procedură civilă, această soluţie legislativă ar fi trebuit să instituie şi o serie de garanţii care să acorde părţii care a pierdut procesul posibilitatea efectivă de a cunoaşte cuantumul onorariului avocaţial al părţii adverse şi de a-l contesta în condiţiile şi termenele prevăzute de lege. 4. Soluţia de lege lata cuprinsă în art. 451 din Codul de procedură civilă prevede prerogativa, ca posibilitate („poate“), a instanţei de a dispune, chiar şi din oficiu, reducerea motivată a părţii din cheltuielile de judecată reprezentate de onorariul avocaţilor atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. În aplicarea prevederilor art. 452 din acelaşi cod, partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei. Or, dacă o parte, ulterior obligată la plata cheltuielilor de judecată, lipseşte de la termenul închiderii dezbaterilor, deşi a fost legal citată, aceasta nu va fi în măsură să cunoască efectiv cuantumul cheltuielilor de judecată cerute de adversar şi nici să examineze dovezile care justifică aceste cheltuieli pretinse. Se consideră că prerogativa instanţei de a reduce din oficiu onorariile avocaţilor, în forma în vigoare a art. 451 din Codul de procedură civilă, face de prisos acordarea unui nou termen de judecată pentru comunicarea către partea care lipseşte a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată sau instituirea unor soluţii alternative, precum depunerea şi comunicarea din timp, înainte de dezbateri, a respectivei cereri însoţite de dovezile corespunzătoare.5. Aşadar, textul de lege supus examinării înlătură prerogativa instanţei de a dispune, chiar şi din oficiu, reducerea părţii din cheltuielile de judecată reprezentate de onorariul avocatului şi prevede că această reducere poate fi dispusă doar la cererea părţii interesate, fără să fie instituite garanţii care să asigure o cunoaştere efectivă a cheltuielilor de judecată pretinse şi să permită formularea eficientă a cererii prevăzute la art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin legea criticată. Pentru a se asigura respectarea dreptului la apărare al părţii care trebuie să suporte cheltuielile de judecată, reglementarea preconizată ar face necesară amânarea cauzei pentru a da posibilitatea acesteia să cunoască cuantumul cheltuielilor de judecată cu privire la care au fost depuse dovezile la termenul la care au loc dezbaterile asupra fondului cauzei. Din această perspectivă nu i se poate imputa părţii lipsa de la termenul la care au loc dezbaterile.6. În aceste condiţii se consideră că soluţia legislativă adoptată prin legea criticată rupe echilibrul dintre drepturile şi interesele legitime ale părţilor litigante, fiind de natură să încalce şi principiul egalităţii armelor, drept care încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) privind principiul securităţii raporturilor juridice şi al legalităţii, ale art. 16 alin. (1) cu privire la egalitatea în faţa legii, ale art. 21 alin. (3) referitor la accesul liber la justiţie şi la dreptul la un proces echitabil, precum şi ale art. 129 cu privire la folosirea căilor de atac.7. Autoarea obiecţiei susţine totodată că art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia motivarea măsurii de reducere a cheltuielilor judiciare se va raporta la criteriile prevăzute de legislaţia profesiei de avocat, este neclar, imprecis, întrucât nu indică expres aceste criterii, încălcând astfel prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie şi exigenţele unei legislaţii previzibile. Se consideră astfel că modificarea propusă în legătură cu dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 51/1995 instituie de fapt o prezumţie legală cu privire la caracterul proporţional al cuantumului onorariului negociat de părţi prin contractul de asistenţă juridică, fără a stabili criterii legale de apreciere a acestui onorariu, verificabil şi cenzurabil, ca atare, în procedura judiciară. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, prin care instanţa de contencios constituţional a analizat şi s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor în vigoare ale art. 451 din Codul de procedură civilă, constatând că textul prevede criterii clare prin raportare la care instanţa de judecată poate reduce, motivat, partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, prin urmare îndeplineşte criteriile de claritate, precizie şi previzibilitate a normei legale (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 165 din 27 martie 2018, paragraful 29, şi Decizia nr. 471 din 27 iunie 2017, paragraful 20). Totodată, cu privire la posibilitatea judecătorului de a reduce motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005, a reţinut că prerogativa instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează să fie suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune, în mod necesar, ca acesta să îi fie opozabil. Or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţă prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil. 8. Se mai critică soluţia legislativă din alin. (2) al art. 451 din Legea nr. 134/2010 cuprinsă în art. II din legea supusă controlului de constituţionalitate, apreciindu-se că sintagma „plătit disproporţionat“ este neclară şi, în orice caz, discriminatorie, deoarece restrânge situaţiile în care partea căzută în pretenţii poate solicita reducerea onorariului avocaţilor la ipoteza în care cuantumul onorariului avocaţial plătit efectiv nu corespunde cu cel convenit de părţile contractului de asistenţă juridică, ţinând cont şi de modificarea preconizată a art. 30 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, prin art. I din legea criticată, privind prezumţia de proporţionalitate a onorariului contractat între avocat şi client.9. Se susţine că eliminarea prerogativei judecătorului de a reduce din oficiu, în lipsa unei cereri corespunzătoare, cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţial suportat de partea care a câştigat procesul implică o derogare semnificativă de la regula prevăzută de art. 264 din Codul de procedură civilă privind regimul aprecierii probelor de către judecător, potrivit convingerii sale. 
10. Or, prin limitarea prerogativelor jurisdicţionale ale instanţei de a se pronunţa inclusiv din oficiu asupra proporţionalităţii acestor cheltuieli pentru a le face opozabile părţii care pierde procesul, se apreciază că este afectat însuşi dreptul de acces la o instanţă cu plenitudine de jurisdicţie asupra chestiunii cuantumului cheltuielilor de judecată, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie. 11. Este evidenţiat totodată caracterul diferit, considerat nejustificat, al soluţiilor legislative prevăzute la alin. (2) şi (3) ale art. 451 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin legea criticată, care permit instanţei să reducă din oficiu sau la cererea părţii interesate onorariile experţilor judiciari şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3) din acelaşi cod, în timp ce în cazul onorariilor avocaţilor prerogativa este limitată numai la cererea părţii interesate. 12. Se arată că prevederile art. II din legea supusă controlului stabilesc că măsura reducerii cheltuielilor va fi atacată odată cu fondul, iar în cazul hotărârilor supuse recursului, precum şi al celor definitive, cu reexaminare. Aşadar, în măsura în care hotărârea criticată este supusă apelului, se aplică principiul unicităţii căii de atac, soluţia dată de instanţă asupra capătului accesoriu privind cheltuielile de judecată fiind supusă căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală [art. 460 alin. (2) din Codul de procedură civilă].13. Autoarea obiecţiei consideră că soluţia legislativă privind calea de atac nu este corelată cu dispoziţiile art. 488 din Codul de procedură civilă, astfel cum acestea au fost interpretate prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat, cu putere obligatorie, că modalitatea în care instanţa s-a pronunţat asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor constituie aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, fiind aşadar sustrase cenzurii instanţei de recurs.14. Se mai arată că norma propusă pentru reglementarea unei căi de atac împotriva măsurii de reducere a cheltuielilor, inclusiv a onorariului avocaţial, nu prevede un remediu similar, respectiv o cale de atac pe care partea căzută în pretenţii şi obligată la plata cheltuielilor pretinse să o poată formula în cazul respingerii cererii sale de reducere a acestor cheltuieli. Norma criticată prevede numai calea de atac în cazul reducerii cheltuielilor de către judecător, decizia instanţei putând fi atacată de partea care a câştigat procesul şi a obţinut obligarea adversarului căzut în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată odată cu fondul, iar în cazul hotărârilor supuse recursului, precum şi al celor definitive, cu reexaminare. Aşadar, pentru partea căzută în pretenţii căreia i-a fost respinsă cererea formulată potrivit art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă, hotărârea este definitivă în ceea ce priveşte neaplicarea soluţiei reducerii, neavând cale de atac. Prin această reglementare legiuitorul înfrânge principiul egalităţii armelor, care presupune accesul părţilor la căile de atac şi remediile judiciare disponibile în condiţii echivalente, de natură să salvgardeze principiul egalităţii în faţa legii şi echitatea procesului civil. În cauză nu există niciun motiv legitim pentru care partea care a solicitat reducerea potrivit art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu poate formula cerere de reexaminare, în timp ce această cale este deschisă doar părţii împotriva căreia s-a făcut aplicarea respectivului text de lege. Pentru aceste considerente, se consideră că soluţia normativă criticată încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1), ale art. 21 alin. (3) şi ale art. 129.15. Se susţine că soluţia legislativă este lacunară, nu instituie reguli de procedură clare, se rezumă să prevadă doar posibilitatea formulării cererii de reexaminare şi faptul că aceasta va fi soluţionată de alt complet al instanţei respective, însă nu indică expres termenul înăuntrul căruia cererea de reexaminare poate fi formulată, nici procedura de soluţionare a acestei cereri şi nici soluţiile care pot fi adoptate de completul învestit cu cererea de reexaminare. În aceste condiţii, judecătorul ar fi constrâns să stabilească el însuşi, pe cale jurisprudenţială, în afara legii, adică substituindu-se legiuitorului, regulile necesare pentru a se pronunţa asupra recursului cu judecarea căruia a fost învestit, încălcând astfel dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţie privind separaţia puterilor (Decizia Curţii Constituţionale nr. 189 din 2 martie 2006). Lipsa unui termen în care părţile pot să atace o hotărâre judecătorească face ca accesul lor la justiţie pe calea exercitării căii de atac prevăzute de lege să fie incert şi aleatoriu, adică limitat. Astfel, sunt încălcate exigenţele de previzibilitate a legii, precum şi principiul separaţiei puterilor în stat, instanţele judecătoreşti fiind puse în situaţia de a complini aceste lacune prin stabilirea, pe cale jurisprudenţială, a regulilor de soluţionare a cererii de reexaminare. În măsura în care regulile elaborate jurisprudenţial ar fi diferite în situaţii similare, s-ar aduce atingere principiului securităţii juridice, care este inerent dreptului la un proces echitabil.16.
În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizarea a fost transmisă preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.18. La dosarul cauzei, Uniunea Naţională a Barourilor din România şi Baroul Bucureşti, în calitate de amicus curiae, au depus puncte de vedere prin care au solicitat respingerea obiecţiei de neconstituţionalitate, iar Asociaţia Magistraţilor din România - Filiala Brăila, în calitate de amicus curiae, a depus un punct de vedere 4, prin care solicită admiterea obiecţiei de neconstituţionalitate. 19. La termenul de judecată fixat pentru data de 29 mai 2024, Curtea a dispus amânarea dezbaterilor asupra cauzei pentru data de 18 iunie 2024. Cauza a fost amânată succesiv pentru termenele din 11 iulie 2024, 17 septembrie 2024, 15 octombrie 2024, 29 octombrie 2024, 21 noiembrie 2024, 17 decembrie 2024, 4 februarie 2025, acest din urmă termen fiind preschimbat la data de 30 ianuarie 2025 pentru data de 18 februarie 2025. În continuare, Curtea a dispus amânarea dezbaterilor asupra cauzei succesiv pentru termenele din 11 martie 2025, 27 martie 2025, 8 aprilie 2025, 29 mai 2025, 5 iunie 2025 şi 1 iulie 2025, dată când a pronunţat prezenta decizie.CURTEA,examinând obiecţia de neconstituţionalitate, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:20. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. II din Legea privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, precum şi pentru modificarea art. 451 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, care au următorul conţinut:Articolul IILa articolul 451 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, cu modificările şi completările ulterioare, alineatele (2) şi (3) se modifică şi vor avea următorul cuprins:(2) Instanţa va reduce, la cererea părţii interesate, partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este plătit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama de circumstanţele cauzei. Motivarea măsurii se va raporta la criteriile prevăzute de legislaţia profesiei de avocat pentru stabilirea onorariului. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său. În acest caz, măsura reducerii cheltuielilor va fi atacată odată cu fondul, iar în cazul hotărârilor supuse recursului, precum şi celor definitive, cu reexaminare, cererea urmând a fi soluţionată de un alt complet al instanţei respective.
(3) Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător la plata experţilor judiciari şi a specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), la cererea părţii interesate sau din oficiu.21. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) referitoare la calitatea legii, principiul securităţii raporturilor juridice şi al legalităţii, ale art. 16 alin. (1) cu privire la egalitatea în faţa legii, ale art. 21 alin. (1) şi (3) referitor la liberul acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, precum şi ale art. 129 cu privire la folosirea căilor de atac.(1.) Preliminarii22. Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, instanţa de contencios constituţional reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că prevederile legale criticate reglementate la art. II din legea analizată înlătură plenitudinea de jurisdicţie a instanţelor judecătoreşti şi rup echilibrul dintre drepturile şi interesele legitime ale părţilor litigante, fiind de natură să încalce principiul egalităţii armelor. Astfel, se arată că prin înlăturarea posibilităţii instanţei de a decide, din oficiu, în temeiul unor criterii legale, asupra eventualei reduceri a onorariului avocatului se înlătură o prerogativă importantă privind aprecierea probelor, prerogativă ce reiese şi din art. 264 din Codul de procedură civilă. Într-adevăr, partea este în drept să administreze probele referitoare la cheltuielile de judecată pretinse în proces (inclusiv cele cu onorariul avocatului) până la închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei (art. 452 din Codul de procedură civilă), în cazul în care nu se optează pentru solicitarea lor pe cale separată. Din momentul în care sunt depuse dovezile în legătură cu onorariul avocatului (dar nu mai târziu de data închiderii dezbaterilor asupra fondului), instanţa judecătorească este chemată să aprecieze asupra dovezilor depuse, atât asupra validităţii documentelor respective (contract de asistenţă juridică, chitanţe, desfăşurătorul detaliat al serviciilor prestate etc.), cât şi asupra muncii prestate de avocat prin raportare la sumele pretinse cu titlu de onorariu avocaţial. Soluţia de lege lata cuprinsă în art. 451 din Codul de procedură civilă prevede prerogativa, ca posibilitate („poate“), a instanţei de a dispune, chiar şi din oficiu, precum şi la cerere, reducerea motivată a părţii din cheltuielile de judecată reprezentate de onorariul avocaţilor atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu o serie de criterii lega, precum: valoarea sau complexitatea cauzei ori activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. În aplicarea prevederilor art. 452 din Codul de procedură civilă, partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei. Or, dacă o parte, ulterior obligată la plata cheltuielilor de judecată, lipseşte de la termenul închiderii dezbaterilor, deşi a fost legal citată, aceasta nu va fi în măsură să cunoască efectiv cuantumul cheltuielilor de judecată cerute de adversar şi nici să examineze dovezile care justifică aceste cheltuieli pretinse. Se consideră că prerogativa instanţei de a reduce din oficiu onorariile avocaţilor, în forma în vigoare a art. 451 din Codul de procedură civilă, face de prisos acordarea unui nou termen de judecată pentru comunicarea către partea care lipseşte a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată sau instituirea unor soluţii alternative, precum depunerea şi comunicarea din timp, înainte de dezbateri, a respectivei cereri însoţite de dovezile corespunzătoare. 23. Prin soluţia legală criticată instanţa judecătorească nu mai are competenţa să reducă aceste cheltuieli din oficiu, ci doar la cererea părţii interesate păstrând doar aparent criteriile legale menţionate la alineatul precedent. Astfel, legiuitorul introduce o normă de trimitere care se raportează la criteriile prevăzute de legislaţia profesiei de avocat pentru stabilirea onorariului.24.
Aşadar, problema de fond ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie o reprezintă eliminarea prerogativei instanţei judecătoreşti de a reduce din oficiu, în temeiul unor criterii legale, cheltuielile de judecată reprezentate de onorariul avocaţial.25. Prin legea criticată se propune ca exercitarea prerogativei instanţei de a dispune reducerea părţii din cheltuielile de judecată reprezentate de onorariul avocatului să aibă loc doar la cererea părţii interesate, pentru criteriile anterior menţionate, precum şi în considerarea unui criteriu nou potrivit căruia „motivarea măsurii se va raporta la criteriile prevăzute de legislaţia profesiei de avocat“.26. În aceste condiţii, Curtea va analiza dacă schimbarea opţiunii legiuitorului de la controlul exercitat inclusiv din oficiu asupra cuantumului cheltuielilor de judecată (incluzând onorariul avocaţial) la controlul efectuat de instanţa judecătorească doar la cererea părţii interesate, cu respectarea principiului disponibilităţii, prezintă sau nu prezintă vreun viciu de neconstituţionalitate.(2.) Drept comparat(2.1.) Stabilirea onorariilor avocaţiale în statele membre ale Uniunii Europene27. Analizând inclusiv aspecte de drept comparat la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene, Curtea reţine următoarele practici constante: a) remuneraţia datorată avocaţilor trebuie calculată în funcţie de timpul şi eforturile depuse de aceştia, ţinând cont de specializarea, abilităţile şi notorietatea acestora, de dificultatea şi noutatea problemelor de fapt şi de drept pe care le prezintă cauza şi, mai ales, trebuie să fie rezonabilă; b) ca soluţie de principiu, un avocat nu poate percepe pentru munca sa onorarii mai mari decât este considerat rezonabil. Această soluţie este logică din moment ce aceste cheltuieli sunt, în principiu, recuperabile de partea care a câştigat procesul de la partea care a pierdut procesul prin intermediul hotărârii judecătoreşti.28. Curtea observă că unele state din cadrul Uniunii Europene au prevăzut în legislaţia lor că acele cheltuieli datorate de client trebuie să fie rezonabile în raport cu munca prestată de avocat (Slovenia, Croaţia, Estonia, Italia, Malta, Ţările de Jos şi Slovacia).
(2.2.) Reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor în statele membre ale Uniunii Europene29. Curtea mai reţine că la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene există două mari soluţii legislative în ceea ce priveşte competenţa instanţei judecătoreşti de a reduce cheltuielile cu onorariile avocaţilor, şi anume: a) doar la cererea părţii interesate; b) atât la cererea părţii interesate, cât şi din oficiu. Cea de-a doua orientare este, totodată, soluţia de lege lata în România.30. În prima orientare, o astfel de soluţie legislativă trebuie să fie însoţită de garanţii procesuale pentru partea care pierde procesul şi este obligată la plata cheltuielilor de judecată. Aceasta trebuie beneficieze de posibilitatea legală de a lua cunoştinţă de cuantumul cheltuielilor pretinse de partea care a câştigat procesul, precum şi de dreptul de a le contesta într-un termen stabilit prin lege, iar, dacă le apreciază excesive sau nedovedite, să solicite reducerea lor într-un mod eficient. De asemenea, o astfel de soluţie legislativă impune reglementarea, prin norme imperative, a unor criterii obiective cât mai clare şi precise, de natură să asigure controlul judecătoresc asupra rezonabilităţii acestor cheltuieli, aceste criterii având rolul de a limita caracterul discreţionar, subiectiv sau excesiv al unei astfel de evaluări.31. În a doua orientare, în care reducerea cheltuielilor poate fi dispusă atât la cererea părţii interesate, cât şi din oficiu de către instanţa judecătorească, legea trebuie să reglementeze criterii obiective determinate sau măcar determinabile obiectiv, pentru a preveni arbitrarul şi a limita caracterul discreţionar, subiectiv sau excesiv al unei astfel de evaluări realizate din oficiu. 32. În statele membre ale Uniunii Europene criteriile obiective în funcţie de care instanţa poate dispune reducerea onorariilor avocaţiale sunt dintre cele mai diverse şi sunt stabilite fie de către legiuitor, fie de către barou şi însuşite de către legiuitor, fie de către Ministerul Justiţiei în coordonare cu baroul avocaţilor (cazuri mai dese), fie de către monarh prin decret aprobat sau validat în cadrul Consiliului de Miniştri (Belgia). Astfel, se pot fixa sume de bază, minime şi maxime, în funcţie de natura cauzei şi importanţa litigiului. Pot exista onorarii fixe ori onorarii fixate ca un procent maxim din valoarea litigiului, pot fi fixate limite minime şi maxime în funcţie de natura litigiului (civil, penal, administrativ). Unele state iau în considerare capacitatea financiară a părţii care pierde (Spania, Franţa) şi pot încuviinţa inclusiv plata eşalonată a respectivelor cheltuieli (Franţa). În Germania, reducerea onorariului nu poate avea loc înainte ca instanţa să obţină o expertiză a Consiliului baroului. În Letonia cheltuielile rambursabile nu pot depăşi un procent din valoarea admisă a pretenţiei, iar legea prevede, pe lângă aplicarea principiului proporţionalităţii, şi aplicarea principiului echităţii. Mai mult decât atât, în state precum Malta, Polonia sau Spania stabilirea cheltuielilor de judecată este pusă în sarcina grefierului de caz. În Polonia există un regulament emis de ministrul justiţiei care stabileşte onorarii minime pentru diverse tipuri de cauze.(2.3.) Reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor la nivelul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE)33. Potrivit Regulamentului său de procedură, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu poate reduce cheltuielile de judecată recuperabile (deci şi cele cu onorariul avocatului) decât dacă acestea sunt contestate la cererea părţii interesate. Potrivit art. 138 alin. (1) din regulamentul amintit, partea care cade în pretenţii este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Sunt considerate cheltuieli de judecată recuperabile: sumele datorate martorilor şi experţilor în temeiul art. 73 din regulament şi cheltuielile necesare efectuate de către părţi în legătură cu procedura, în special cheltuielile de deplasare şi de şedere şi remunerarea unui agent, consilier sau avocat.34.
În cazul în care cheltuielile de judecată recuperabile sunt contestate, camera de trei judecători din care face parte judecătorul-raportor care a examinat cauza se pronunţă prin ordonanţă, la cererea părţii interesate, după ascultarea observaţiilor celeilalte părţi şi a avocatului general. În acest caz, completul de judecată se compune din preşedintele acestei camere, din judecătorul-raportor şi din primul sau, dacă este cazul, din primii doi judecători desemnaţi din lista prevăzută la art. 28 alin. (3) din regulament, la data la care camera este sesizată cu contestaţia de către judecătorul-raportor.35. În cazul în care judecătorul-raportor nu face parte dintr-o cameră de trei judecători, decizia se ia, în aceleaşi condiţii, de camera de cinci judecători din care face parte acesta. Pe lângă judecătorul-raportor, completul de judecată se compune din patru judecători desemnaţi din lista prevăzută la art. 28 alin. (2) din regulamentul sus-menţionat, la data la care camera este sesizată cu contestaţia de către judecătorul-raportor. Părţile pot solicita, în vederea executării, o copie a ordonanţei, certificată pentru conformitate cu originalul.36. Aşadar, Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie a Uniunii Europene instituie şi anumite garanţii procedurale care însoţesc această opţiune. În privinţa criteriilor utilizate pentru reducerea onorariilor avocaţiale, deşi regulamentul nu instituie criterii clare, în jurisprudenţa sa, Curtea a apreciat cuantumul acestora după caracterul de indispensabil şi necesar în legătură cu respectiva procedură, instanţa analizând elemente precum: cunoaşterea cauzei de către avocaţi, reprezentarea reclamantului în cauza respectivă atât în faţa Tribunalului, cât şi în faţa Curţii, luarea în considerare a acestei împrejurări la stabilirea cuantumului cheltuielilor recuperabile. 37. Aşadar, se lasă la latitudinea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene stabilirea în concret a cheltuielilor recuperabile cu onorariul avocaţial. Astfel, prin Ordonanţa Curţii (Camera a şasea) din 7 iunie 2012, France Télévisions/TF1 (Cauza C-451/10 P-DEP), Curtea a amintit că, în lipsa unor dispoziţii de drept unional de natură tarifară sau care să se refere la timpul de muncă necesar, Curtea trebuie să aprecieze în mod liber circumstanţele cauzei, ţinând cont de obiectul şi natura litigiului, de importanţa sa din punctul de vedere al dreptului Uniunii, precum şi de gradul de dificultate al cauzei, de amploarea muncii depuse şi de interesul economic pe care l-a reprezentat litigiul pentru părţi.38. În materia protecţiei consumatorilor, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în Hotărârea din 7 aprilie 2022, pronunţată în Cauza EL, TP împotriva Caixabank SA (C-385/20), paragraful 56, că revine statelor membre obligaţia să definească dacă prevăd în cadrul autonomiei lor procedurale un regim de rambursare a onorariilor de avocat care include o limitare în ceea ce priveşte cuantumul care trebuie plătit de profesionistul obligat la plata cheltuielilor de judecată, o limită care permite rambursarea cheltuielilor efectuate de consumator până la nivelul unui cuantum rezonabil şi proporţional cu costul unei proceduri jurisdicţionale referitoare la caracterul abuziv al unei clauze contractuale.39. Prin Ordonanţa Tribunalului Uniunii Europene din 21 decembrie 2010, pronunţată în Cauza T-34/02-DEP, paragrafele 37 şi 38, s-a statuat că, potrivit unei jurisprudenţe constante, instanţa Uniunii nu este abilitată să fixeze onorariile datorate de părţi propriilor avocaţi, ci să stabilească cuantumul- limită în care aceste onorarii pot fi recuperate de la partea obligată la plata cheltuielilor de judecată. Pronunţându-se asupra stabilirii cheltuielilor de judecată, Tribunalul a statuat că nu trebuie să ia în considerare un tarif naţional de stabilire a onorariilor avocaţilor şi nici un eventual acord încheiat în această privinţă între partea interesată şi agenţii sau consilierii acesteia.40. De asemenea, conform unei jurisprudenţe constante, în lipsa unei dispoziţii de drept al Uniunii Europene de natură tarifară aplicabilă, Tribunalul trebuie să aprecieze în mod liber datele cauzei, ţinând cont de obiectul şi de natura litigiului, de importanţa acestuia din perspectiva dreptului Uniunii, precum şi de dificultăţile cauzei, de amploarea muncii agenţilor sau a consilierilor implicaţi pe care procedura contencioasă a putut să o genereze şi de interesele economice pe care litigiul le-a reprezentat pentru părţi.
(2.4.) Reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului41. Potrivit Regulamentului de procedură din 22 ianuarie 2024, astfel cum este explicat în chiar partea de instrucţiuni practice, Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate reduce din oficiu acele cheltuieli care nu apar a fi rezonabile sau proporţionale.42. Astfel, Curtea poate dispune rambursarea în favoarea reclamantului a cheltuielilor de judecată pe care, în mod necesar şi, prin urmare, inevitabil, acesta le-a efectuat - mai întâi la nivel intern şi apoi în procedura în faţa Curţii - pentru a împiedica încălcarea sau pentru a înlătura consecinţele acesteia. Cheltuielile de judecată includ de obicei cheltuielile pentru asistenţa unui avocat, cheltuielile judiciare şi de traducere, taxele poştale etc. De asemenea, acestea pot cuprinde cheltuielile de deplasare şi de şedere, în special cele necesare pentru asistarea la o şedinţă în faţa Curţii. 43. În cazul în care reclamantul este reprezentat de o altă persoană decât un „avocat abilitat să îşi exercite profesia“, taxele pot fi rambursate numai dacă persoana respectivă a obţinut în prealabil autorizarea unei astfel de reprezentări [art. 36 paragraful 2 şi paragraful 4 lit. a) din Regulamentul de procedură din 22 ianuarie 2024]. 44. Curtea de la Strasbourg poate admite cererile privind cheltuielile de judecată doar dacă se referă la încălcările constatate de aceasta. Curtea trebuie să le respingă dacă se referă la capete de cerere care nu s-au finalizat prin constatarea unei încălcări sau la capete de cerere declarate inadmisibile. Prin urmare, se recomandă ca reclamantul să îşi repartizeze pretenţiile privind cheltuielile de judecată între diferitele capete de cerere pe care le invocă. 45. Cheltuielile de judecată trebuie să fi fost într-adevăr efectuate. Cu alte cuvinte, reclamantul trebuie să le fi plătit sau să fie obligat să le plătească în temeiul unei obligaţii legale sau contractuale. Trebuie furnizate dovezi că reclamantul a plătit sau este obligat să plătească aceste taxe. În consecinţă, orele de muncă efectuate de reclamant nu pot fi considerate costuri suportate efectiv. Orice sumă plătită sau datorată de autorităţile naţionale sau de Consiliul Europei cu titlu de asistenţă judiciară trebuie să fie dedusă din suma acordată eventual pentru cheltuielile de judecată. 46. Cheltuielile de judecată trebuie să fie reale, necesare şi să aibă o valoare rezonabilă a cuantumului lor. În cazul în care Curtea le consideră excesive, aceasta acordă o sumă rezonabilă potrivit propriei sale estimări. Luând în considerare variaţiile specifice fiecărui stat în ceea ce priveşte onorariile percepute de avocaţi, Curtea evaluează ceea ce constituie o sumă rezonabilă, luând în considerare sumele solicitate şi deciziile în cauze similare referitoare la acelaşi stat. Prin urmare, o practică constantă a instanţelor naţionale în sensul reducerii onorariilor avocaţiale sau acordării cheltuielilor de judecată în plafoane reduse influenţează, în mod indirect, şi sumele acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în contul onorariilor percepute de avocaţi în cauze privind România, putând dezavantaja părţile române implicate în dosare aflate pe rolul curţii europene ori genera diferenţe de evaluare în materia onorariilor avocaţilor proveniţi din diferite state membre. De asemenea, Curtea poate lua în considerare dacă încălcarea constatată se încadrează în categoria „jurisprudenţă consacrată“.
47. În Hotărârea din 15 iulie 2004, pronunţată în Cauza Scordino împotriva Italiei, paragraful 131, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că sumele revendicate de reclamanţi, deşi reflectau costuri reale, erau excesive. De asemenea, prin Hotărârea din 24 mai 2005, pronunţată în Cauza Buzescu împotriva României, paragraful 114, aceeaşi curte a reiterat că numai costurile şi cheltuielile suportate efectiv şi care erau necesare în legătură cu încălcarea sau încălcările constatate şi care au un cuantum rezonabil pot fi solicitate în baza art. 41 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.(2.5.) Concluzii48. Curtea reţine că ambele soluţii de reducere de către instanţă a onorariilor avocaţiale (exclusiv la cererea părţii interesate sau din oficiu/la cerere) pot fi adoptate, în principiu, de către legiuitorul român, fără a fi afectate de vreun viciu de neconstituţionalitate, atât timp cât sunt însoţite de garanţiile procesuale necesare.49. Până în prezent, în jurisprudenţa sa, instanţa de contencios constituţional din România nu a mai analizat problema de fond ce reiese din formularea obiecţiei de neconstituţionalitate, ci doar a confirmat că: (1) este de competenţa instanţei să analizeze şi să cenzureze cheltuielile de judecată puse în sarcina părţii care pierde şi (2) criteriile legale, de lege lata, pe care le utilizează instanţa sunt clare, precise şi previzibile, fiind constituţionale. Aşadar, se pune problema de a analiza dacă respectiva competenţă a instanţei judecătoreşti de a reduce cheltuielile de judecată referitoare la onorariile avocaţiale, astfel cum este configurată prin legea criticată, se poate exercita exclusiv la cererea părţii interesate, dar fără a afecta drepturi fundamentale.(3.) Exigenţele de calitate a legii cu referire la criteriile şi garanţiile procesuale necesare pentru reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor(3.1.) Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în privinţa exigenţelor de calitate a legii50.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, principiul legalităţii presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, conducând la caracterul de lex certa al normei (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, sau Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012). Legiuitorului îi revine obligaţia ca în actul de legiferare, indiferent de domeniul în care îşi exercită această competenţă constituţională, să dea dovadă de o atenţie sporită în respectarea acestor cerinţe, concretizate în claritatea, precizia şi predictibilitatea legii (a se vedea Decizia nr. 845 din 18 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 13 mai 2021, paragraful 92).51. Curtea Constituţională a stabilit că cerinţa de claritate a legii vizează caracterul neechivoc al obiectului reglementării, cea privind precizia se referă la exactitatea soluţiei legislative alese şi a limbajului folosit, în timp ce predictibilitatea/ previzibilitatea legii priveşte scopul şi consecinţele pe care le antrenează (Decizia nr. 183 din 2 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 22 mai 2014, paragraful 23). Totodată, Curtea a invocat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului despre care este vorba, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi (Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, şi Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi - S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). În concret, cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat (Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunţată în Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit, paragraful 49) (a se vedea şi Decizia nr. 772 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 3 mai 2017, paragrafele 22 şi 23).(3.2.) Criterii şi garanţii procesuale necesare pentru reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor(3.2.1.) Acte normative aplicabile pentru stabilirea onorariului avocaţilor52. Examinând soluţia legislativă criticată, Curtea reţine că, deşi reducerea cheltuielilor de judecată referitoare la onorariile avocaţiale exclusiv la cererea părţii interesate este reglementată şi în alte sisteme de drept şi ar putea întruni exigenţele de constituţionalitate, totuşi modalitatea în care legiuitorul a ales să redacteze soluţia legislativă criticată pune probleme de constituţionalitate întrucât nu este însoţită de criterii clare şi, mai ales, de garanţii procesuale care să permită părţii care a căzut în pretenţii să ia cunoştinţă de cuantumul acestora şi să pună în discuţie, în cadrul aceleiaşi faze procesuale, lipsa de proporţionalitate a cheltuielilor cu onorariul avocaţial ce se doreşte a fi recuperate cu titlul de cheltuieli de judecată de către partea care a câştigat procesul. 53. Raportat la cadrul legislativ existent în România, în legătură cu activitatea avocatului, Curtea Constituţională a statuat că acesta, prin exercitarea profesiei sale, îndeplineşte o activitate economică, ce constă în oferirea de bunuri sau servicii pe o piaţă liberă (a se vedea şi Hotărârea din 19 februarie 2002, pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza Wouters şi alţii, paragraful 49), însă orice activitate economică se desfăşoară „în condiţiile legii“, şi a reţinut, în consecinţă, că legiuitorul a apreciat că valoarea onorariului trebuie să fie proporţională cu serviciul prestat, instituind astfel posibilitatea limitării sale în cazul în care nu există un just echilibru între prestaţia avocaţială şi onorariul solicitat (a se vedea în acest sens Decizia nr. 471 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 673 din 17 august 2017, paragraful 20).54. Potrivit art. 38 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 24 mai 2018, „În exercitarea profesiei, avocaţii sunt parteneri indispensabili ai justiţiei, ocrotiţi de lege, fără a putea fi asimilaţi funcţionarilor publici, cu excepţia situaţiilor în care atestă identitatea părţilor, a conţinutului sau datei unui act“.55. Art. 30 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 prevede că avocatul, pentru activitatea sa profesională, are dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul procesual al clientului său, iar alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că avocaţii pot conveni cu clienţii lor onorarii superioare celor stabilite în tabloul onorariilor minimale adoptat de Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România.
56. Soluţia legală criticată pare să se raporteze însă nu doar la Legea nr. 51/1995, ci şi la legislaţia secundară referitoare la profesia de avocat care cuprinde inclusiv Statutul profesiei de avocat, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 898 din 19 decembrie 2011, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi alte norme adoptate de Uniunea Naţională a Barourilor din România (UNBR). Aşadar, sunt posibile două interpretări cu referire la criteriile obiective care trebuie avute în vedere de instanţă potrivit noilor prevederi din legea criticată: a) fie legea criticată se referă doar la Legea nr. 51/1995; b) fie noua lege a avut în vedere atât Legea nr. 51/1995, cât şi Statutul profesiei de avocat, precum şi alte norme adoptate de UNBR, încorporând în acest sens, la nivel legal, criteriile obiective specifice activităţii prestate de avocaţi în temeiul contractelor de asistenţă încheiate cu clienţii. Din acest punct de vedere, Curtea constată că norma criticată este neclară. 57. Distinct de Legea nr. 51/1995, Statutul profesiei de avocat antereferit cuprinde o serie de prevederi relevante în materia stabilirii onorariilor avocaţiale. Astfel, art. 127 din acesta prevede următoarele:(1) Pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul clientului său.(2) Onorariile vor fi stabilite în raport cu dificultatea, amploarea sau durata cazului.(3) Stabilirea onorariilor avocatului depinde de fiecare dintre următoarele elemente:a) timpul şi volumul de muncă solicitată pentru executarea mandatului primit sau a activităţii cerute de client;b) natura, noutatea şi dificultatea cazului;c) importanţa intereselor în cauză;
d) împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte un alt mandat din partea unei alte persoane, dacă această împrejurare poate fi constatată de client fără investigaţii suplimentare;e) notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experienţa, reputaţia şi specializarea avocatului;f) conlucrarea cu experţi sau alţi specialişti, impusă de natura, obiectul, complexitatea şi dificultatea cazului;g) avantajele şi rezultatele obţinute pentru profitul clientului ca urmare a muncii depuse de avocat;h) situaţia financiară a clientului;i) constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acţioneze pentru a asigura servicii legale performante.
58. De asemenea, art. 128 alin. (1) din acelaşi statut prevede că onorariile se stabilesc liber între avocat şi client, în limitele legii şi ale statutului. 59. Cu alte cuvinte, ţinând cont şi de prevederile art. 30 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, avocatul şi clientul său nu pot stabili legal onorarii inferioare celor minime fixate de UNBR, dar pot stabili onorarii oricât de mari, pentru că legea nu prevede un plafon maxim. În cazul onorariilor avocaţiale din oficiu, acestea sunt stabilite de Ministerul Justiţiei, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Uniunea Naţională a Barourilor din România prin protocolul privind stabilirea onorariilor cuvenite avocaţilor pentru furnizarea serviciilor de asistenţă juridică în materie penală, pentru prestarea, în cadrul sistemului de ajutor public judiciar, a serviciilor de asistenţă judiciară şi/sau reprezentare ori de asistenţă extrajudiciară, precum şi pentru asigurarea serviciilor de asistenţă judiciară privind accesul internaţional la justiţie în materie civilă şi cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Aşadar, prin soluţia legală criticată, unei profesii juridice liberale i se recunoaşte libertatea de a-şi stabili tarife proprii pentru serviciile juridice prestate, în plafoane minime/maxime ori pe criteriul negocierii cu clienţii, tarife care se regăsesc într-un onorariu avocaţial recuperabil aproape cu certitudine în temeiul unei prezumţii nou-introduse în textul Legii nr. 51/1995 (art. I din legea criticată) şi al imposibilităţii practice a părţii care a pierdut procesul de a demonstra contrariul, în condiţiile în care instanţa judecătorească, în fapt, nu poate interveni pentru a aplica în vreun fel principiul echităţii sau al proporţionalităţii.(3.2.2.) Prezumţia caracterului proporţional al onorariului avocaţial60. Pentru claritate, în această etapă a analizei, Curtea observă că soluţia legislativă cuprinsă în art. I pct. 1 din legea criticată (cu care instanţa de contencios constituţional nu a fost sesizată în mod expres) este strâns legată de soluţia legislativă din art. II al legii criticate. Astfel, în completarea art. 30 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, legiuitorul a prevăzut prin art. I pct. 1 din legea criticată că, în faţa instanţei, onorariul contractat între avocat şi client este prezumat ca fiind unul proporţional în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat în aceasta.61. Cu alte cuvinte, Curtea observă că legiuitorul introduce o prezumţie legală, aparent relativă, cu privire la onorariul convenit exclusiv între avocat şi clientul său, onorariu care nu mai poate fi pus în discuţie de către instanţa judecătorească din oficiu, ci doar de partea interesată şi doar atunci când este plătit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama de circumstanţele cauzei, motivarea măsurii trebuind să se raporteze la criteriile prevăzute de legislaţia profesiei de avocat (primară şi secundară) pentru stabilirea onorariului (adică la cele enunţate mai sus). Or, prezumţia legală instituită prin art. I pct. 1 din legea criticată poate fi aplicabilă onorariului convenit exclusiv între avocat şi clientul său, în schimb caracterul proporţional/echitabil/rezonabil în funcţie de care instanţa va aprecia ca necesară reducerea cuantumului acestuia pentru a putea fi plătit de partea obligată la plata cheltuielilor de judecată, trebuie analizat şi evaluat pe baza criteriilor obiective enunţate (respectiv valoarea sau complexitatea cauzei ori activitatea desfăşurată de avocat în aceasta) în măsura în care acestea sunt formulate cu claritate prin lege. 62.
Astfel, în fapt, potrivit soluţiei legislative criticate, instanţa judecătorească va putea reduce onorariul avocatului numai la cererea părţii interesate care face dovada că onorariul pretins cu titlu de cheltuieli de judecată este disproporţionat.63. Din analiza celor de mai sus, reies cel puţin două probleme: (i) instituirea de către legiuitor a unei norme de trimitere la un cadru normativ care permite unei profesii liberale să reglementeze prin statut sau alte acte subsecvente onorariul convenit între avocat şi client, fără nicio limită superioară; (ii) o adevărată probatio diabolica pentru partea interesată, în condiţiile în care instanţa trebuie să se raporteze la o prezumţie legală, introdusă în Legea nr. 51/1995, şi la anumite criterii stabilite de organele unei profesii liberale, fără ca acestea să fie prevăzute şi în lege, iar toate acestea în lipsa unor garanţii procesuale clare.(3.2.3.) Reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu referire la legislaţia specifică profesiei de avocat64. În ceea ce priveşte prima chestiune, în jurisprudenţa sa, spre exemplu, în Decizia nr. 589 din 14 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 710 din 7 august 2020, paragrafele 54 şi 55, Curtea Constituţională a reţinut că, din punct de vedere logico-juridic, norma de drept are o structură proprie ce integrează trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. După criteriul structurii lor logico-juridice, normele de drept se clasifică în norme juridice complete sau determinate, care conţin toate cele trei elemente de structură, respectiv norme juridice incomplete sau nedeterminate, adică acelea din al căror text lipseşte unul dintre elementele de structură. La rândul lor, normele incomplete sunt de două feluri: norme de trimitere, care, pentru elementul de structură care le lipseşte, fac trimitere la un alt act normativ în vigoare împreună cu care reglementarea dobândeşte unitate, şi norme în alb, adică norme de drept nedeterminate care urmează să se completeze cu elementul de structură care le lipseşte dintr-o normă de drept ulterioară. Deşi este recomandat ca legiuitorul să reglementeze norme care să respecte structura logico-juridică tripartită, normele complete sunt rar întâlnite în legislaţie.65. În legătură cu normele de trimitere, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 82 din 20 septembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 19 martie 1996, sau prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, paragraful 87, a statuat că trimiterea de la un text de lege la altul, în cadrul aceluiaşi act normativ sau din alt act normativ, este un procedeu frecvent utilizat în scopul realizării economiei de mijloace. Pentru a nu se repeta de fiecare dată, legiuitorul poate face trimitere la o altă prevedere legală, în care sunt stabilite expres anumite prescripţii normative. Efectul dispoziţiei de trimitere constă în încorporarea ideală a prevederilor la care se face trimiterea în conţinutul normei care face trimitere. Se produce astfel o împlinire a conţinutului ideal al normei care face trimiterea cu prescripţiile celuilalt text. În lipsa unei atari operaţii, legiuitorul ar fi încadrat, evident, acest text în forma scrisă a textului care face trimitere.66. Însă nu se pot transfera în sarcina UNBR, prin norme de trimitere, prerogative exclusive de stabilire a unor reguli şi de reglementare a unor raporturi juridice ce ar intra în sfera de competenţă a autorităţilor legislative sau executive, în condiţiile Constituţiei şi ale legii, cu atât mai mult cu cât avocatura reprezintă o profesie liberală. Este adevărat că avocaţii sunt partenerii justiţiei, dar organele lor reprezentative profesionale nu fac parte din rândul autorităţilor statului îndrituite să reglementeze efectele exercitării unor drepturi procesuale.67. Astfel, trebuie menţionat că, în ipotezele normative criticate există, de fapt, două raporturi juridice: a) pe de o parte, există raportul juridic dintre avocat şi clientul său pentru care prezumţia legală instituită îşi menţine valabilitatea şi aplicarea şi, b) pe de altă parte, există raportul juridic litigios dintre cele două (sau mai multe) părţi cu interese opuse, raport juridic soluţionat de instanţa judecătorească, reglementat de prevederile Codului de procedură civilă. 
68. Or, partea care cade în pretenţii va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, dar opozabilitatea acestora va fi asigurată de instanţa judecătorească prin intermediul hotărârii pronunţate. Prin intermediul normelor legale criticate, această opozabilitate este asigurată, practic, prin instituirea prezumţiei menţionate la art. I pct. 1 şi a soluţiei normative criticate din art. II al legii. Instanţa judecătorească trebuie să aibă, însă, posibilitatea să intervină în ceea ce priveşte cuantumul şi să primească dovezi din partea persoanei care a căzut în pretenţii, interesate în reducerea onorariilor, cu privire la lipsa de proporţionalitate şi de rezonabilitate în raport cu plătitorul, a cuantumului acestor cheltuieli. 69. Deşi procesul civil este, în esenţă, un proces al intereselor private, justiţia este un serviciu public al statului pus la îndemână tuturor celor interesaţi şi deci există interesul general în ceea ce priveşte asigurarea respectării ordinii de drept, a libertăţilor fundamentale, a drepturilor şi a intereselor legitime ale persoanelor fizice şi ale celor juridice cu scopul menţinerii statului de drept.70. Aşadar, normele de procedură privind efectele exercitării drepturilor fundamentale, cum ar fi accesul liber la justiţie (în speţă, este vorba despre procedura civilă) nu pot fi edictate decât de legiuitorul primar (Parlamentul) sau derivat (Guvernul), cu respectarea prevederilor constituţionale. Este adevărat că Legea nr. 51/1995 face repetate trimiteri la statutul profesiei de avocat adoptat chiar de UNBR şi chiar la codul deontologic al avocatului adoptat de acelaşi organism, dar aceste acte privesc strict drepturile şi obligaţiile avocatului sau raporturile sale profesionale cu instanţa judecătorească şi nicidecum nu pot reglementa efectele exercitării unor drepturi procesuale care ţin de un act normativ primar cu caracter de lege.71. Accesul liber la justiţie prevăzut la art. 21 din Constituţie este un drept fundamental, fără a fi însă un drept absolut. Astfel, acest text constituţional, prin generalitatea formulării sale, permite oricărei persoane fizice sau juridice accesul la justiţie pentru apărarea oricărui drept sau oricărei libertăţi şi a oricărui interes legitim, în mod concret şi efectiv, în sensul ca justiţiabilul să beneficieze de posibilitatea clară şi concretă de a contesta un act care aduce o atingere drepturilor sale, şi fără ca vreo lege să poată îngrădi acest drept. Aceasta nu înseamnă însă că accesul liber la justiţie este un drept absolut, ci, aşa cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mai multe decizii (a se vedea Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragraful 38, şi Hotărârea din 28 mai 1985, pronunţată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit, paragraful 57), dreptul de acces la justiţie poate face obiectul unor limitări. Aceste limitări sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la justiţie necesită, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în timp şi spaţiu, în funcţie de nevoile şi resursele de care dispune comunitatea. Totodată, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că scopul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este să apere nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective, în acest sens fiind Hotărârea din 12 iulie 2001, pronunţată în Cauza Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei, paragraful 45, şi Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, paragraful 116.72. Gradul de acces permis de legislaţia naţională trebuie să fie însă suficient pentru a asigura accesul individual la instanţă, în lumina principiului supremaţiei dreptului într-o societate democratică. În acest sens, Curtea face referire la Decizia nr. 894 din 5 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 24 ianuarie 2007, prin care s-a statuat că „dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut, orice restricţie fiind admisă atât timp cât nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanţa sa, statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere“.73. De asemenea, aşa cum a statuat Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, prin Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018, paragrafele 162-166, hotărârea judecătorească, stricto sensu, reprezintă actul final şi de dispoziţie al instanţei prin care se soluţionează cu autoritate de lucru judecat litigiul dintre părţi sau prin care instanţa se dezînvesteşte; lato sensu însă, hotărârea judecătorească vizează, pe lângă actul final al judecăţii (sentinţă, decizie şi, în unele cazuri, chiar încheiere), şi măsurile dispuse pe parcursul soluţionării cauzei prin încheierile de şedinţă. Atribuţiile judecătorului implică identificarea normei incidente, analiza conţinutului său şi o necesară aplicare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, iar, în activitatea sa de înfăptuire a justiţiei, judecătorul interpretează legea, realizând un echilibru între spiritul şi litera ei, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, aplicând-o raportului conflictual dedus judecăţii, pe care îl soluţionează printr-o hotărâre judecătorească. Curtea a învederat faptul că hotărârea judecătorească reprezintă un act de aplicare a legii pentru soluţionarea unui conflict de drepturi sau interese, constituind mijlocul de restabilire a ordinii de drept şi de consolidare a încrederii cetăţeanului în autoritatea statului. Hotărârea judecătorească, având autoritate de lucru judecat, răspunde nevoii de securitate juridică, părţile având obligaţia să se supună efectelor obligatorii ale actului jurisdicţional, fără posibilitatea de a mai pune în discuţie ceea ce s-a stabilit deja pe calea judecăţii. Aşa fiind, hotărârea judecătorească se situează în sfera actelor de autoritate publică, fiind învestită cu o eficienţă specifică de către ordinea normativă constituţională. Datorită acestui fapt, hotărârea judecătorească desemnând tocmai rezultatul activităţii judiciare reprezintă, fără îndoială, cel mai important act al justiţiei.74. Prin Decizia nr. 558 din 24 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1111 din 11 decembrie 2023, paragraful 43, Curtea a reţinut că art. 124 alin. (1) din Constituţie prevede că „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii“, normă ce trebuie corelată cu dispoziţia cuprinsă în art. 124 alin. (3) din Legea fundamentală, potrivit căreia „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii“, norme care, împreună, reflectă principiul legalităţii ce guvernează activitatea de înfăptuire a justiţiei. Cerinţa prevăzută de art. 124 alin. (2) din Constituţie, şi anume aceea că „justiţia este imparţială“, este strâns legată de independenţa justiţiei şi a judecătorului, imparţialitatea fiind esenţială pentru îndeplinirea adecvată a funcţiei judiciare, şi priveşte nu doar hotărârea însăşi, ci întreg procesul prin care se ajunge la aceasta. Într-un stat de drept, astfel cum este consacrat de art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală, independenţa şi imparţialitatea justiţiei constituie garanţia sub aspect juridic a ordinii constituţionale, iar art. 126 alin. (1) din Constituţie stabileşte fără echivoc că justiţia se realizează numai prin instanţele judecătoreşti stabilite de lege. Aceste dispoziţii constituţionale îşi găsesc transpunerea legală în cuprinsul art. 2 din Legea nr. 304/2022, potrivit cărora: „(1) Justiţia se înfăptuieşte de către judecători în numele legii, este unică, imparţială şi egală pentru toţi. (2) Justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; b) curţi de apel; c) tribunale; d) tribunale specializate; e) instanţe militare; f) judecătorii.“
75. Aplicând şi reperele jurisprudenţiale reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în interpretarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la procesul echitabil, instanţa de contencios constituţional concluzionează că simpla trimitere cu caracter general pe care dispoziţiile de lege analizate o fac la prevederile de drept comun în materie sau la acte normative secundare nu întruneşte condiţiile de claritate şi previzibilitate necesare asigurării dreptului de acces liber la justiţie, fiind înfrânte, în consecinţă, prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) şi ale art. 21.(3.2.4.) Răsturnarea prezumţiei caracterului proporţional al onorariului avocaţial76. În ceea ce priveşte cea de-a doua chestiune, dispoziţiile art. II din legea criticată, prin coroborare cu prezumţia înscrisă în art. I din aceeaşi lege, instituie o adevărată probatio diabolica pentru partea interesată, în condiţiile în care instanţele judecătoreşti trebuie să se raporteze la o prezumţie legală introdusă în Legea nr. 51/1995 şi la anumite criterii stabilite de organele unei profesii liberale care nu se regăsesc şi în lege.77. Astfel, dovedirea unei vătămări procesuale a drepturilor unei persoane prin încheierea şi modul de executare a unui contract de asistenţă juridică în condiţiile în care acea persoană este un simplu terţ se transformă într-o probă greu de realizat de către cel interesat, ce echivalează, în fapt, cu o veritabilă probatio diabolica, şi implicit determină încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil. Tocmai de aceea Codul de procedură civilă permite de lege lata intervenţia instanţei, din oficiu, fără constrângerea unei prezumţii legale cu privire la opozabilitatea faţă de terţi a unui contract de asistenţă juridică.78. În condiţiile în care art. 452 din Codul de procedură civilă permite părţii care pretinde cheltuieli de judecată să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei inclusiv (adică ultima secundă a ultimei înfăţişări), partea adversă, în condiţiile, de exemplu, în care a solicitat judecarea în lipsă, nu mai poate combate pretenţiile celeilalte părţi în această fază a procesului. Chiar dacă este prezentă la acel termen, în condiţiile menţionate, nu are posibilitatea temporală efectivă să combată cuantumul unor cheltuieli reieşite dintr-un contract de asistenţă juridică faţă de care este un simplu terţ. 79. Mai mult decât atât, potrivit noii soluţii legislative, intervenţia judecătorului la cererea părţii interesate se poate face numai dacă avocatul părţii adverse este plătit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama de circumstanţele cauzei. Legea criticată nu se referă la onorariul negociat, ci la plata efectivă care trebuie să fie disproporţionată. 80.
Cu alte cuvinte, legea criticată nu este clară pentru că lasă să se înţeleagă că avocatul poate fi plătit în afara cadrului contractual, iar acest onorariu ar putea fi, eventual, pretins faţă de partea adversă cu titlu de cheltuieli de judecată. De asemenea, sintagma „plătit disproporţionat“ din legea criticată restrânge situaţiile în care partea căzută în pretenţii poate solicita reducerea la ipoteza în care cuantumul onorariului avocaţial plătit efectiv nu corespunde cu cel convenit de părţile contractului de asistenţă juridică.81. În condiţiile prezumţiei menţionate mai sus, care ar fi aplicabilă şi persoanei obligate la plata cheltuielilor cu onorariile de avocat, în lipsa reglementării exprese a unor criterii clare prevăzute direct în textul legii criticate, soluţia legislativă atacată înlătură în fapt dreptul judecătorului ca agent al serviciului public să aprecieze dacă acele cheltuieli pretinse cu onorariul avocaţial sunt reale, necesare şi au caracter rezonabil, în raport cu natura activităţii efectiv prestate de către avocat, ceea ce este de natură să aducă atingere art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.82. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 233 din 7 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 17 mai 2021, paragrafele 57-64, instanţa de contencios constituţional a calificat art. 1 alin. (3) din Constituţie ca fiind o reglementare de principiu care constituie cadrul pe care se grefează toate celelalte norme ale Constituţiei (Decizia nr. 350 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 8 iulie 2015, paragraful 18). Din formularea textului constituţional rezultă că acesta operează cu noţiuni/sintagme distincte, dar interdependente, şi anume: „demnitatea omului“, „drepturile şi libertăţile cetăţenilor“, „libera dezvoltare a personalităţii umane“ şi „dreptatea“. Dreptatea şi demnitatea omului, valori supreme în statul de drept, constituie repere pentru interpretarea şi aplicarea celorlalte norme constituţionale. Având în vedere, pe de o parte, art. 1 alin. (3) din Constituţie, care califică demnitatea umană şi dreptatea drept valori supreme ale statului român, şi, pe de altă parte, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului coroborată cu art. 20 alin. (1) din Constituţie, plasat în titlul II din Constituţie - Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, Curtea Constituţională a reţinut că demnitatea umană şi dreptatea sunt înseşi sursa, temeiul şi esenţa drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Curtea a reţinut că toate acţiunile statului, îndeosebi înfăptuirea justiţiei, au o dimensiune valorică, raportată în special la valorile constituţionale - dreptatea şi demnitatea omului. Dreptatea, valoare supremă în statul de drept, deşi nu se regăseşte ca atare în legislaţia infraconstituţională, este un element intrinsec al oricărei acţiuni a statului. Statul, prin autorităţile sale, are sarcina de a impune şi valoriza dreptatea în societate. Aşadar, deşi nu poate fi normativizată, dreptatea este percepută raţional şi obiectiv ca o necesitate, o exigenţă rezonabilă pretinsă de societate şi impusă de autorităţile statului.(3.3.) Concluzii83. Curtea reţine că posibilitatea acordată de lege lata judecătorului de a interveni, atât din oficiu, cât şi la cerere, poate reprezenta în continuare o garanţie a respectării drepturilor procesuale, în special a echilibrului procesual numai în măsura în care legea limitează concomitent puterea discreţionară, subiectivă sau excesivă a instanţei prin instituirea unor criterii obiective, clare, determinate sau determinabile, obligatorii pentru instanţă, indiferent că efectuează această evaluare a cheltuielilor de judecată la cerere sau din oficiu. Această modalitate de abordare este întâlnită şi în jurisprudenţa antereferită a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care menţionează ideea de cuantum proporţional şi rezonabil, de costuri şi cheltuieli suportate efectiv şi care sunt necesare în legătură cu încălcarea sau încălcările constatate. Sigur că acele cheltuieli trebuie să fie într-un cuantum suficient în raport cu costul total al procedurii jurisdicţionale. La nivelul Uniunii Europene există reglementări din domenii specifice (în lipsa unui cod de procedură civilă european) care impun statelor membre să asigure numai rambursarea cheltuielilor de judecată rezonabile (art. 14 din Directiva 2004/48 a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală). Astfel, prin Hotărârea din 28 iulie 2016, pronunţată în Cauza United Video Properties Inc. împotriva Telenet NV (C-57/15), paragrafele 24 şi 30, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că art. 14 din Directiva 2004/48 impune statelor membre să asigure numai rambursarea cheltuielilor de judecată rezonabile. În plus, art. 3 alin. (1) din această directivă dispune, printre altele, că procedurile prevăzute de statele membre nu trebuie să fie inutil de costisitoare. Însă trebuie să se garanteze părţii care a avut câştig de cauză că măcar o parte semnificativă şi corespunzătoare din cheltuielile rezonabile efectuate de ea este suportată de partea care cade în pretenţii, argument care prezintă interes în susţinerea unei soluţii legislative de tipul celei criticate, dar într-o formă de redactare echilibrată şi însoţită de garanţii procesuale efective pentru cel obligat la plată.84. În aceste condiţii, prin modul defectuos de redactare al normelor criticate, prin caracterul neclar şi dezechilibrat, soluţia legală preconizată are ca efect ruperea echilibrului dintre drepturile şi interesele legitime ale părţilor litigante, fiind de natură să încalce principiul egalităţii în faţa legii şi pe cel al egalităţii armelor.85.
Ţinând cont de întreaga arhitectură a Codului de procedură civilă, în lipsa unor garanţii eficiente care să însoţească prevederile legale criticate, concomitent cu eliminarea competenţei instanţei judecătoreşti de a se pronunţa din oficiu asupra cuantumului onorariului avocaţial în strânsă legătură cu instituirea (într-o lege care nu are ca obiect reglementarea regulilor de procedură civilă) a unei prezumţii privind, practic, rezonabilitatea onorariului stabilit între avocat şi client său, Curtea constată că legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce decurge din respectarea principiului legalităţii, ceea ce contravine atât art. 1 alin. (3) şi (5), cât şi art. 16 şi art. 21 alin. (3) din Constituţie.86. Aşadar, având în vedere cele de mai sus, soluţia legislativă criticată este neclară şi creează premisele transformării accesului liber la justiţie într-un drept iluzoriu, fapt care nu este de natură să conducă la consolidarea continuă, firească, a statului de drept, ceea ce atrage neconstituţionalitatea acesteia.87. Această soluţie legislativă este necorelată cu cea similară care îi priveşte pe experţii judiciari în cazul lor, instanţa judecătorească putând, potrivit legii criticate, reduce onorariul acestora atât la cererea părţii interesate, cât şi din oficiu. Potrivit art. 330 alin. (3) din Codul de procedură civilă, în domeniile strict specializate, în care nu există experţi autorizaţi, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi, judecătorul poate solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor personalităţi ori specialişti din domeniul respectiv.88. Art. 61 din Constituţie conferă Parlamentului atributul suveranităţii în materie de legiferare, acesta fiind „organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării“. Pe de altă parte, prin rolul său consacrat de art. 142-147 din Legea fundamentală, Curtea Constituţională trebuie ca, în urma exercitării controlului de constituţionalitate, să atragă atenţia, după caz, asupra încălcării unui drept fundamental, fără a avea, evident, atribuţia de a înlocui o normă juridică cu alta, lipsită de viciul de neconstituţionalitate constatat prin deciziile sale. Legiferarea rămâne atribuţia exclusivă a Parlamentului, care însă, în procesul de elaborare a actelor normative, are obligaţia să respecte principiile constituţionale şi să gândească, în consecinţă, un sistem legislativ coerent, armonios coordonat şi eficient, care să protejeze valorile statului de drept şi să asigure un echilibru just între interesele colective, pe de o parte, şi cele individuale, pe de altă parte.89. Mai mult decât atât, normele de tehnică legislativă referitoare la integrarea proiectului în ansamblul legislaţiei statuează că actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislaţiei, scop în care actul normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel cu care se află în conexiune [art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010].90. Sigur că orice lege este perfectibilă şi că legiuitorul poate introduce criterii obiective de referinţă pentru judecătorul cauzei, şi obligatorii pentru acesta, cum ar fi luarea în considerare a onorariului minim fixat de barou, a salariului minim sau mediu pe economie, a mediei onorariilor practicate în domeniu, sau poate impune criteriile de majorare a onorariilor avute în vedere în Statutul profesiei de avocat antereferit şi să aibă în vedere toate componentele activităţilor prestate de avocaţi, inclusiv redactarea acţiunilor în justiţie, realizarea activităţii de cercetare şi documentare, realizarea activităţii de secretariat, prestigiul sau pregătirea superioară a respectivului avocat etc.91. Însă, atunci când este vorba despre acordarea acestor cheltuieli de judecată de către judecător, trebuie ţinut cont că activitatea de înfăptuire a justiţiei este un serviciu public la care trebuie să aibă acces toate categoriile de justiţiabili, indiferent de veniturile acestora. Acordarea acestor cheltuieli trebuie să ţină seama, pe lângă culpa procesuală a părţii căzute în pretenţii, şi de criterii obiective determinate/determinabile care să înlăture arbitrariul şi subiectivismul judecătorului şi să ofere părţii care a câştigat procesul o echitabilă decizie de recuperare a sumelor avansate cu titlu de cheltuieli de judecată, inclusiv a onorariilor avocaţiale. 
92. Principiul accesului liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil implică şi adoptarea de către legiuitor a unor reguli de procedură clare, care să cuprindă cu precizie condiţiile şi termenele în care justiţiabilii îşi pot exercita drepturile lor procesuale. În acest sens, prin Hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reaminteşte că o normă este „previzibilă“ numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane să îşi corecteze conduita, iar prin Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunţată în Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit, paragraful 49, aceeaşi Curte a decis că „cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă“.93. În continuare, raportându-se strict la prevederile art. II din legea criticată, în ceea ce priveşte soluţia legislativă în vigoare, Curtea reţine că prin Decizia nr. 165 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 28 iunie 2018, paragrafele 29-33, a constatat că prerogativa instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, este necesară, de vreme ce respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează să fie suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune, în mod necesar, ca acesta să îi fie opozabil. Or, opozabilitatea sa faţă de partea adversă, care este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de către instanţă prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil.94. Curtea a mai observat că prevederile textului de lege criticat la acea dată îndeplinesc exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate, instituind criterii clare prin raportare la care instanţa de judecată poate reduce, motivat, partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, apreciind asupra proporţionalităţii acestora în raport cu obiectul cauzei, valoarea sau complexitatea acesteia ori cu activitatea desfăşurată de avocat. Mai mult, aşa cum prevede expres textul de lege criticat, măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său.95. Totodată, prin Decizia nr. 760 din 22 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 155 din 27 februarie 2019, Curtea a mai reţinut (paragraful 18) că posibilitatea instanţei de a interveni în sensul modificării părţii din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocatului este justificată de necesitatea certificării că acestea reprezintă sume de bani reale, necesare şi având caracter rezonabil, în raport cu natura activităţii efectiv prestate de către avocat, cu atât mai mult cu cât există pericolul exercitării abuzive a dreptului subiectiv civil de a pretinde despăgubiri pentru fapta ilicită constând în promovarea unei acţiuni judiciare neîntemeiate. În acest sens este, de altfel, şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 26 mai 2005 şi Hotărârea din 21 iulie 2005, pronunţate în cauzele Costin împotriva României, paragraful 43, şi, respectiv, Străin şi alţii împotriva României, paragraful 87, potrivit căreia un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor.96. Prin aceeaşi Decizie nr. 165 din 27 martie 2018, precitată, Curtea a reţinut că principiul contradictorialităţii este un principiu fundamental al procesului civil, constituind în acelaşi timp o garanţie a respectării dreptului la apărare şi a egalităţii părţilor în procesul civil, elemente componente ale dreptului la un proces echitabil, reglementat şi de art. 14 din Codul de procedură civilă. Principiul contradictorialităţii se aplică judecăţii propriu-zise şi executării silite, nefiind incident în faza deliberării şi a pronunţării hotărârii judecătoreşti, astfel încât Curtea a reţinut că nu este aplicabil prerogativei instanţei de a micşora, motivat, prin hotărârea pronunţată în cauză, cuantumul cheltuielilor de judecată, constând şi în onorariul avocaţilor.(4.)
Căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care se reduc cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor97. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mai arată în sesizarea sa că dispoziţiile legale criticate ale art. II din legea analizată (care se referă la modificarea art. 451 din Codul de procedură civilă) prevăd că măsura reducerii cheltuielilor va fi atacată odată cu fondul, iar în cazul hotărârilor supuse recursului, precum şi celor definitive, cu reexaminare, cererea urmând a fi soluţionată de un alt complet al instanţei respective.98. Faţă de criticile de neconstituţionalitate formulate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se identifică următoarele chestiuni: contestarea reducerii cheltuielilor cu onorariul avocatului poate fi făcută doar de către de partea care a câştigat procesul şi a obţinut obligarea adversarului căzut în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată, odată cu fondul sau pe calea unei cereri de reexaminare în cazul hotărârilor supuse recursului; în cazul cererii de reexaminare legiuitorul ar fi trebuit să reglementeze expres termenul înăuntrul căruia cererea de reexaminare poate fi formulată, procedura de soluţionare a acestei cereri, precum şi soluţiile care pot fi adoptate de completul învestit cu cererea de reexaminare; în cazul formulării recursului, părţile nu au un reper sigur al termenului în care pot să atace cu recurs hotărârea pronunţată de instanţa de contencios administrativ în prima instanţă.99. În legătură cu prima chestiune, soluţia legislativă criticată este discriminatorie, ceea ce conduce şi la încălcarea art. 21 şi a art. 129 din Constituţie.100. Referitor la celelalte două chestiuni, într-adevăr, prevederile legale criticate încalcă art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii. Aşa cum Curtea a arătat mai sus, principiul accesului liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil implică şi adoptarea de către legiuitor a unor reguli de procedură clare, care să cuprindă cu precizie condiţiile şi termenele în care justiţiabilii îşi pot exercita drepturile lor procesuale (a se vedea în acest sens Decizia nr. 670 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 16 iunie 2011). Aşadar, şi din această perspectivă criticile sunt întemeiate.101. În concluzie, Curtea constată că au fost încălcate prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitoare la principiul securităţii raporturilor juridice şi al legalităţii, ale art. 16 alin. (1) cu privire la egalitatea în faţa legii, ale art. 21 alin. (1) şi (3) referitor la liberul acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, precum şi ale art. 129 cu privire la folosirea căilor de atac.102. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi constată că dispoziţiile art. II din Legea privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, precum şi pentru modificarea art. 451 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 1 iulie 2025.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
pentru MARIAN ENACHE,în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, semnează
ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU
Pentru magistrat-asistent
Fabian Niculae,în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, semnează
prim-magistrat-asistent,
Benke Károly
-----
| EMITENT |
| Marian Enache | - preşedinte |
| Mihaela Ciochină | - judecător |
| Cristian Deliorga | - judecător |
| Dimitrie-Bogdan Licu | - judecător |
| Laura-Iuliana Scântei | - judecător |
| Gheorghe Stan | - judecător |
| Livia Doina Stanciu | - judecător |
| Elena-Simina Tănăsescu | - judecător |
| Varga Attila | - judecător |
| Fabian Niculae | - magistrat-asistent |
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
pentru MARIAN ENACHE,în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, semnează
ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU
Pentru magistrat-asistent
Fabian Niculae,în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, semnează
prim-magistrat-asistent,
Benke Károly
Prezenta formă este valabilă începând cu data de 15-10-2026 până la data de 15-10-2026
